Oana Moraru, specialist în educație, fondatoarea școlii Helikon și a platformei Vocea Părinților, declara într-un interviu pentru B24Kids, acum mai bine de un an, că:
"Participarea cadrelor didactice (...) până acum, a fost cam 50% din fiecare sală sau întâlnire pe care am condus-o. Profesorii și educatorii sunt, procentual, cam la fel de interesați ca părinții (...) Rolul acestor întâlniri în țară și în școlile în care ajung este construirea unui sistem capabil să-i contamineze pe cei încă netreziți. E un mecanism greoi, cu pași mici înainte și alți mulți înapoi."
Sper că lucrurile s-au mai schimbat în bine, între timp, iar la evenimentul organizat sâmbătă 9 februarie, Oana Moraru va putea discuta cu o audiență formată în mare majoritate din cadre didactice, educatori și manageri ai grădinițelor private, în principal, dar și de stat, și părinți etc.
Este vorba de un atelier aplicat pentru educatori și manageri, cu exemple de activități, materiale și strategii pentru cea mai importantă etapă de creștere fizică, intelectuală și emoțională a copiilor noștri. O șansă pentru a începe devreme, inspirat și informat, dezvoltarea conștientă a celor mici.
Orange România lansează Concursul național SuperCoders, la care sunt invitați să se înscrie până pe 25 noiembrie copiii cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani, care au cunoștințe minime de programare.
În luna octombrie, aproape 530 de copii au învățat să creeze animaţii şi jocuri în limbajul de programare Scratch, în cadrul atelierelor gratuite din Caravana SuperCoders, care anul acesta a ajuns în 10 orașe din țară – Oradea, Baia Mare, Alba Iulia, Brașov, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Galați, Tulcea, Iași și Bacău.
Concursul SuperCoders reprezintă cea de-a doua etapă a programului de dezvoltare a competențelor digitale #SuperCoders, dezvoltat de Orange în parteneriat cu Simplon România, cu scopul de a contribui la educația digitală a tinerei generații.
În cadrul concursului, copiii sunt invitați să dezvolte o animație pe platformele Scratch sau code.org, pornind de la o temă dată: să le arate locuitorilor celei mai moderne și tehnologizate planete din Univers jocurile și activitățile distractive de pe Pământ. Soluția poate fi înscrisă online în concurs până pe 25 noiembrie, câștigătorii urmând să fie anunțați public pe 10 decembrie.
Concurenții vor putea câştiga premii distractive (camere GoPro, boxe portabile, căşti wireless) iar cei care vor realiza cele mai bune 50 de aplicații vor avea posibilitatea să participe la următorul modul de învățare, SuperCoders Online Academy, un curs interactiv de coding care oferă concepte de bază ale limbajului de programare JavaScript în cadrul a 30 de ore interactive. Astfel, cei mici vor face trecerea de la programarea prin blocuri de cod învățată în Scratch, la programarea bazată pe text. În fiecare din cele 10 săptămâni, copiii au parte de cursuri și activități pe care le vor realiza la distanță cu ajutorul trainerilor Simplon România. Printre acestea se numără: comenzile elementare, bucle, condiții, variabile, structuri de programe în JavaScript, testare și corectarea erorilor.
Potrivit studiului realizat de Orange în cadrul Caravanei SuperCoders, 8 din 10 părinți români consideră important și extrem de important ca timpul petrecut online de cei mici să fie folosit eficient și să includă și activități de învățare și educative. Pe de altă parte, potrivit părinților, doar 1 din 10 copii cu vârste între 10 și 14 ani folosește timpul pe Internet pentru cursuri și activități de învățare online.
„Tânăra generație are un potențial uriaș de creativitate, care iese la iveală prin modul în care folosesc Internetul și noile tehnologii. Prin programul SuperCoders, susținem educația digitală și îi stimulăm pe cei mici să devină chiar ei creatori de conținut, descoperind bazele programării într-un mod simplu, logic și distractiv. Răspundem astfel și unei nevoi identificate în rândul părinților, de a gestiona cât mai eficient timpul petrecut online de copii, canalizându-i spre învățare și dezvoltare”, a declarat Veronica Dogaru, Corporate Communications Manager Orange România.
Animațiile înscrise de următoarea generație de SuperCoders în competiția națională vor fi evaluate de un juriu de specialitate format din: Roxana Rugină (Fondator & CEO Simplon România), Livia Fericean (Corporate Citizenship & Public Affairs South-East Europe, Samsung), Andreea Albuț (Communication Manager Ubisoft România), Gabriela Maalouf (specialist programare neurolingvistică pentru copii și părinți), George Trifan (profesor de informatică la Școala Metropolitană ARC din București) şi Veronica Dogaru (Corporate Communication Manager, Orange România).
Detaliile complete și regulamentul Concursului național sunt disponibile pe Orange.ro.
International House Bucharest și English Kids Academy organizează, pentru al șaptelea an la rând, evenimentul educațional Balul Britanic. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic va avea loc pe 8 iunie 2018, în grădina Hotel Caro din București, anunță organizatorii.
Balul Britanic este un eveniment de înaltă ținută pentru Bucuresti. În fiecare an, evenimentul beneficiază de spriijinul Ambasadei Marii Britanii la București și de atenția Casei Regale a Marii Britanii.
„Balul Britanic a devenit deja o tradiție pentru noi. An de an, marcăm sfârșitul anului de studio și sărbătorim rezultatele extraordinare obținute de elevii nostri. Balul Britanic reprezintă însă mai multe decât atât. Este o recunoaștere a eforturilor depuse de către copii, dar și un pas înainte spre o mai bună educație a acestora. Vom investi continuu în viitorul lor.”, a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy.
Balul se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză vor trece în revistă rezultatele obținute de-a lungul anului. Balul Britanic premiază elevii English Kids Academy din clasele II – XII şi elevii participanți la concursul de engleză Fonix. De asemenea, în aceeași zi vor fi strânse fonduri care vor fi donate unor importante cauze caritabile.
Aflat deja la a șaptea ediție, Balul Britanic susține și promovează învățământul de calitate și valorile în societatea românească. Evenimentul, la care sunt așteptați aproximativ 600 de invitați, prezintă un program cultural complex, incluzând reprezentațiile artistice ale copiilor prezenți la eveniment, dar și pe cele ale unor artiști cunoscuți. Balul Britanis se bucură de implicarea și sprijinul partenerilor: Game Developers Academy, Humanitas, Happy Cinema, Cartemma, Orășelul Cunoașterii, Siviero Maria, Fidgetz, LEGO® Romania, Vertical Spirit, Olympus, Aqua Carpatica, Betty Ice, Carturesti, Editura ALL, Editura Niculescu, Elite Art Gallery, ETi Foods, Floraria Magnolia, Fundatia Sensiblu, Fundatia Vodafone, Ideal Board Games, Metropolitan Life, Rin Grand Hotel, Vavian Pharma.
B24Kids by Anca Ilie este partener media la eveniment.
Am avut o copilărie... ca a multor altor copii din anii 80, probabil. Nici prea prea, nici foarte foarte - ca să nu intru prea mult în detalii acum. Printre multe altele, îmi amintesc însă relația pe care am avut-o cu banii - și aceasta nu a fost mereu aceeași. Mic copil ceream tot ce vedeam - mai ales la librăria de lîngă bloc. Apoi brusc, nu-mi amintesc exact vîrsta, dar știu că a venit după multe și repetate explicații din partea mamei, am renunțat să mai cer, am început să merg eu la cumpărături, am avut acces la bani, am păstrat restul de la pîine, atunci cînd aveam voie, și mi-am strîns bani de buzunar pentru mici cadouri (o acadea, o lamă de "gumela", dacă vă amintiți). Banii în familia noastră nu erau mulți, și era foarte necesară această "recunoaștere" de către toți membri familiei, pentru a putea avea tot ce ne trebuia.
Probabil că și la mine era valabilă teoria generală că, atunci cînd sunt mici, copiii vor de toate, iar în mintea lor nu există conceptul de plată pentru ceea ce dorești să deții. Cu timpul înțeleg că orice rochiță, minge, jucărie, telefon mobil, joc, consolă etc se cumpără cu bani. Bani pe care, le spunem noi, îi cîștigăm cînd mergem la muncă. Și îi economisim, pentru a putea plăti și căldura din casă, și hainele, și vacanțele, dar și mîncarea, sucurile, biletele la teatru etc. Iar uneori suntem puși în situația de a alege, de a face o triere, de a renunța la ceva, pentru a avea altceva, căci uneori oricît am cîștiga, nu ne ajung banii să cumpărăm chiar tot ce vrem. Bașca nici nu ne trebuie, și aici intervine alt tip de educație pe care vrem să le-o dăm copiilor, educația valorilor. Dar și în ceea ce privește partea financiară este vorba tot despre o chestiune de valori de viață. Atitudinea copiilor față de bani se moștenește, o preiau așa cum o văd la noi, la părinții lor, li se impregnează în subconștient.
Facts: România este pe ultimul loc din Europa și la alfabetizare financiară, doar 22% dintre noi avem un minim bagaj de cunoștințe financiare, iar asta se reflectă în propriile noastre vieți împovărate de rate și datorii, pline de alegeri neinspirate financiar.
Așadar, despre ce și cum le spunem copiilor despre bani, cum îi pregătim să devină responsabili financiar și cum ne resetăm noi, adulții, relația cu banii - vom afla de la Oana Moraru, Gaspar Gyorgy și Adrian Asoltanie. Evenimentul de educație financiară pentru copii din 19 mai 2018 se defășoară sub titlul "Liber la educație sau educație la liber?".
Gaspar Gyorgy va povesti despre modelele psihologice ale părinților, pentru copii, lucru valabil și atunci cînd e vorba despre finanțele casei. "Pentru majoritatea dintre noi, anxietatea, frica și neliniștea sunt trăiri puternic împletite cu povestea banilor și ar putea reprezenta adevărate obstacole în calea succesului nostru personal și profesional", consideră Gaspar Gyorgy, psiholog, autor și custode de povești de viață, omul care a pornit Revoluția Relațională în România.
La rîndul său, Oana Moraru, mentor educațional, fondator și manager al Școlii Helikon, este de părere că "Relația copiilor cu banii este echivalentă cu responsabilitatea lor pentru sinele viitor." Despre funcțiile executive ale minții copiilor va vorbi Oana Moraru la conferință.
"Micul dresor de lei", așa își numește cursul de educație financiară pentru copii trainerul Adrian Asoltanie. El va explica, în cadrul conferinței din 19 mai, de ce și cum sunt banii un subiect interesant pentru copii, și mai ales cum trebuie să abordăm acest subiect cu copiii noștri. Adrian este trainer, speaker, consilier în educație financiară.
Deci, după părerea mea, cu aceste nume pe afiș, ne vedem pe 19 mai 2018, de la ora 9.30, ca să învățăm Educație financiară pentru copiii noștri. Un eveniment Mozaic Media și Pagina de psihologie, la care B24Kids este partener media.
Înscrierile la eveniment sunt deschise prin formularul de aici
B24Kids are plăcerea să vă invite la încă unul din evenimentele Parenting Academy, pe 21 aprilie 2018. Este vorba despre un eveniment în domeniul educației, de mare anvergură, deoarece vor fi prezente nume mari, pe care rareori le mai întâlnim în această formulă. - Oana Moraru – înregistrare video - Florian Colceag – Antrenorul de genii - Șerban Iosifescu – Președintele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățămîntul Preuniversitar (A.R.A.C.I.P.) - Violeta Dascălu – Director Școala Gimnazială Ferdinand I, București - Mariana Uliță – Director Montessori Institute of Bucharest - Claudia Chiru – profesor Școala Gimnazială nr. 195, București
Evenimentul se desfășoară sub numele Educația modernă și performanța și va avea loc pe 21 aprilie, sâmbătă, de la ora 09.00 – 14.00, la Hotel Sheraton.
5 ore de dezbatere în care organizatorii își propun să elucideze câteva probleme care vizează sistemul de învătământ de stat și privat.
Cu privire la educaţie s-au făcut o mulţime de studii de-a lungul vremurilor şi pe toate meleagurile. Să fie mai dură sau mai relaxată? să fie predare frontală sau muncă independentă? să fie cu teme pentru acasă sau nu? să fie bazată pe proiecte sau altfel? să fie formală sau non-formală? să fie azi, să fie mâine? cu clase restrânse sau mari? ştiţi vorba aceea: sky is the limit! Şi nu există un singur răspuns valabil pentru toate meleagurile şi toate vremurile.
Pe 11 iunie 2017, câteva nume (care nu mai necesită prezentare) se adună să combată exact pe această temă a educaţiei. Oana Moraru - fondator al şcolii Helikon şi specialist în educaţie, Gaspar Gyorgy - psihoterapeut relaţional, şi Carmen Lica - director executiv CEDP, împreună cu invitatul special Larisa Petrini - health coach şi brand ambassador Jamie Oliver, moderaţi de Alice Năstase Buciuta - redactor-şef al revistei Marea Dragoste, vor întoarce pe toate feţele conceptul:
"Educaţie la liber sau liber la educaţie"
Evenimentul îşi propune, potrivit organizatorilor, să îmbunătăţească relaţia dintre cei mici şi adulţii din viaţa lor (părinţii), abordarea educaţiei din perspectiva lor, şi chiar rezultatele lor de la şcoală.
Printre întrebările la care vor căuta răspuns organizatorii se numără următoarele:
- Cât de mult trebuie să-i împingem de la spate pe copiii noştri pentru ca ei să înveţe lucrurile care contează în viaţă şi câtă libertate trebuie să le lăsăm pentru a descoperi singuri ce este important pentru ei, cu adevărat? - Cum trasăm linia fină şi atât de importantă dintre libertate şi susţinere, cum reuşim să îmbinăm insistenţa cu independenţa?
- Ce decidem azi, ca parinţi, ca să nu regretăm mâine ca bunici, ce nu facem azi ca să poată face ei, copiii noştri, în viitor? - Începe vacanţa... Cât de important e să facă teme şi în lunile libere, cum rezolvăm cerinţele şcolii sau cum ne răzvrătim împotriva temelor de vacanţă în aşa fel încât copiii noştri să nu aibă, totuşi, decât de câştigat?
Mai multe detalii despre înregistrare, achiziţia biletelor etc găsiţi pe pagina de facebook a evenimentului aici
Acum câteva zile, mi-a trecut fugar prin minte (mi se mai întâmplă) fix aşa, fix în engleză: - I'm a teenager myself!!
Un fel de... scuză, un fel de a mă disculpa că şi eu am nevoie de înţelegere, sau că nu înţeleg mai mult, nu pot mai mult în relaţia cu copilele mele pre-adolescente. Şi m-a suprins acest gând aşa, dintr-o dată, out of nowhere.
Evenimentul la care am participat duminică 28 mai, susţinut de Oana Moraru şi numit "Adolescenţa - anii identităţii", mi-a confirmat gândul involuntar. Psihologii spun că în adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!
În adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!
La vârsta de 2-5 ani a copilului, vorbim mult de limite, cum punem limite copiilor cu blândeţe, cum întind ei de aceste limite, cum fac tantrumuri etc. Tendinţa de a întinde limitele se reactivează din nou în adolescenţă. Când adolescentul simte că prietena lui s-a uitat la altul, sau adolescenta vede că cea mai bună prietenă ar fi prietenă şi cu altă fată, e ca şi cum a căzut cerul pe ei, literalmente! E o mare tragedie pentru ei, pe care noi am face mai bine să n-o bagatelizăm! Adolescentul are nevoie să fie ascultat, să i se dea dreptate... şi cam atât. Nu caută soluţii la părinţi, le are, le ştie sau le va descoperi. Are nevoie doar de o ureche aproape. În supărarea adolescentului sau adolescentei că e părăsit/ă de prietenă este o furie care vine din teamă. O teamă cu rădăcini tot în copilărie, există undeva în "fundal" o părăsire, un abandon. Oamenii merg inconştient spre cei care îi fac să retrăiască acea "părăsire", pentru că, inconştient, corpul vrea să se vindece.
Dar acele limite sunt bune şi ele trebuie să existe în continuare. Un adolescent crescut absolut relaxat, fără niciun fel de limite sau restricţionări, e ca un vapor care pluteşte în derivă: nu poate şti încotro e malul (metafora îmi aparţine, dar am dedus-o din discuţiile de astăzi).
Copiii au nevoie să-i vadă pe părinţi ca pe nişte super-puteri, nu să dispună de ei la orice oră. Au nevoie de limite, şi de aceea îşi doresc să salveze relaţia cu părintele.
Cu toate acestea, acum, în adolescenţă, se produce şi un fapt mai "parşiv": adolescenţii au nevoie "să-şi calce în picioare părinţii", la nivel simbolic, pentru a-şi pregăti independenţa.
Aşadar, dacă aveţi aşa o vagă idee că adolescenţa e grea, priviţi "the big picture" şi vedeţi cum e de fapt cu 2 crize deodată, cu 2 adolescenţe în plină desfăşurare: a copilului de 13-18 ani, şi a părintelui de 40 de ani, redeşteptată! E foarte greu să repari suferinţa copilului, când părinţii se raportează la aceleaşi repere emoţionale ca ale unui adolescent - spune Oana Moraru.
De multe ori, adolescenţii nu mai povestesc părinţilor nimic (din mărturisirile adolescenţilor prezenţi la conferinţă astăzi) pentru că atunci când o fac, fie nu sunt luaţi în seamă pe de-a-ntregul, problema e bagatelizată, părinţii neagă, banalizează; fie aceştia caută soluţii în locului copilului; fie chiar se vaită mai rău decât copilul de "trauma" declanşată involuntar în părinte.
Dar tot ce fac, simt, trăiesc adolescenţii face parte din pregătirea pe care o face Mama Natură pentru plecarea lor de-acasă, pentru trecerea de la statutul de adolescent la cel de adult, pentru desprinderea de cuib.
Cele patru caracteristici principale ale adolescenţei, disecate şi explicate foarte pe larg şi de multe ori sugestiv de toţi cei de faţă în cadrul evenimentului de astăzi, sunt, în opinia Oanei Moraru (şi a surselor sale, constând în studii şi lecturi în ultimii 20 de ani pe această temă):
1. Hipersensibilitate emoţională - sistemul limbic - adică acea parte a creierului responsabilă cu emoţiile - se activează foarte puternic în adolescenţă. În vreme ce cortexul frontal - nu, deloc. Sistemul limbic primeşte de la amigdală doar emoţia puternică, frica ce declanşează acel "fight or flight". Abia după o vreme, cortexul prefrontal care e dezvoltat la adult calmează amigdala că nu e niciun pericol real.
Acum ei sunt buni detectori ai sentimentelor noastre: simt imediat falsitatea, ipocrizia, simt dacă intrăm la ei în cameră "cu o agendă" (să-i certăm pentru ceva). Tot acum sunt dependenţi de recompense (creşte nivelul dopaminei)
Ritmul fiziologic al adolescenţilor este diferit, ei au acum nevoie de mult somn (10 ore pe noapte). Capacitatea de reglare a emoţiilor vine din empatie - aşadar este important să i-o dezvoltăm cât mai din timp.
2. Angajare socială şi nevoia de apartenenţă - grupul devine centrul preocupărilor adolescentului, nevoia de a face parte din grup, lucru care părinţilor uneori nu place, dar care e de o importanţă crucială pentru adolescent. Nevoile puternice de identificare cu grupul pe lucruri materiale ("toţi colegii au asta, vreau şi eu") nu trebuie încurajate, iar frustrarea se poate orienta productiv în altceva (de exemplu, într-o activitate sportivă, în voluntariat etc.). Cum arăt, cum mă îmbrac, cum vorbesc - adolescenţii ajung să copeize tot ce văd în jur. Dar cu cât părintele îşi expune temerile ca adolescentul să nu copieze "apucăturile" unui grup, cu atât mai mult acesta se duce mai mult spre acel grup. De regulă, copiii cad sub influenţa grupului - dar nu rămân acolo (asta e vestea bună!) Cel mai bun lucru pe care îl poţi face, ca părinte, este să îl echipezi cu "filtru de ghidare" cu mult înainte de a ajunge în "anturaje".
3. Nevoia de nou, de neprevăzut, de pericol - este perioada când sunt atraşi de cele mai diverse pericole (curse, bungee jumping, droguri, sex de timpuriu etc.), aceasta vine dintr-o creştere mare a dopaminei, hormonului care e responsabil cu câştigarea de recompense rapide şi adrenalina. Statistic, în adolescenţă se întâmplă cele mai multe accidente şi decese.
Da, recunosc că eu una m-am speriat de potenţialul negativ al adolescenţei (lucrurile rele pe care unii adolescenţi le încearcă).
Şi aici tot empatia furncţionează reglator. Autocontrolul şi
discernământul au legătură cu regulile şi structura din copilărie! E important să învăţăm copilul să dezvolte o relaţie cu propriul creier. Dacă se duce cu totul într-o relaţie toxică, rea, trebuie văzut de ce alţii îl împlinesc şi unde şi-a pierdut identitatea de sine.
4. Chestionare şi explorare creativă - adolescentul are nevoie să facă greşeli, să exploreze pentru a deveni ceea ce e ulterior. Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc.
În istoria omenirii, minţile de adolescenţi au schimbat, au revoluţionat lucrurile.
"Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc." Oana Moraru
Şi atunci, singura responsabilitate a părinţilor este formarea în copii şi apoi adolescenţi a unui sistem intern de ghidare. Ideal ar fi ca aceasta să se întâmple de cât mai timpuriu.
Este vorba despre un sistem intern, o selecţie pe care adolescentul să ştie să o facă. Or, pentru asta e nevoie de mai multe "pregătiri" prealabile. De exemplu, percepţia propriului sine dispare atunci când eşti criticat. Aşadar, critica nu ne va ajuta să putem dezvolta în copilul nostru acel "al şaptelea simţ" al pericolului, dacă îl criticăm tot timpul.
De asemenea, autonomia scade atunci când îl ajutăm prea mult pe copil-adolescent.
Capacitatea de a lua decizii nu se formează când eşti pedepsit.
Potrivit Oanei Moraru, sistemul intern de ghidare este facilitate de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- lasă-i să gândească
- lasă-i să înveţe din alegeri
- lasă-i să rezolve singur
- oferă-le empatie şi înţelegere
- lasă-i să facă greşeli
- foloseşte numai afirmaţii aplicabile
şi invers, ce e bine să NU facem cu copilul nostru, dacă vrem să construim în el un sistem intern de ghidare: - nu-l dezbrăca de conceptul de sine! - nu face totul pentru el! - nu confunda consecinţele cu pedeapsa! - nu-i salvaţi de la problemele lor! - nu îi hrăniţi cu credinţe nefolositoare!
Trebuie să le dezvoltăm adolescenţilor vocea interioară, să înţeleagă că mintea lor poate fi controlată, nu că mintea îi controlează pe ei. Aceasta se poate face prin tehnici de mindfulness. Noi nu suntem nici mintea noastră, nici corpul nostru, nici emoţiile noastre. Suntem acestea trei la un loc - şi încă ceva. Identitate este formată din acestea toate la un loc, fiind a patra componentă a noastră.
De reţinut: copiii au venit pe lume ca să înveţe de la viaţă. Noi, părinţii, suntem doar o mică părticică din această viaţă. Copiii nu ne aparţin, iar noi putem avea influenţă asupra lor până la maxim 16 ani!
(Pe urmă îi preia sistemul, care e mult mai puternic decât noi - dar asta e deja o altă discuţie, ce nu face obiectul celei de faţă.)
Reamintesc, evenimentul a abordat tematica adolescenţei, adică acea perioadă de vârstă instalată cumva după terminarea primelor furtuni hormonale şi transformări ale pre-adolescenţei şi mai departe, deci vârsta de la 13 până la 18 ani. După unii cercetători, adolescenţa se termină la 24 de ani, glumea Oana Moraru în deschiderea conferinţei.
Mulţumesc organizatorilor pentru ocazia de a o asculta pe Oana Moraru şi pe adolescenţii cu care a venit! Părerile lor au cântărit foarte mult, a fost foarte interesant să auzim şi faţeta aceasta a problemei! I-am văzut în carne şi oase, sunt bine, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le trăiesc.
Dacă îi spuneam cumva eu mamei sau oricui din generaţia ei că aş şti mai multe decât ea, era o mare tragedie. Ia uite la ea, că eu m-am născut direct adult! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu părinţii tăi? Pe părinţi trebuie să-i respecţi, pentru părul lor alb! şi altele pe aceeaşi temă.
Dar astăzi, indiferent de orice teorie de parenting sau ne-parenting, copiii noştri chiar sunt altă generaţie, au alte nevoi, trăiesc alte vremuri, alte tehnologii, mai multe cunoştinţe... şi aşa mai departe. Cu cât acceptăm mai repede lucrul acesta, cu atât mai ... naturală, uşoară va fi relaţia noastră cu ei. Indiferent de vârstă!
Şi cu atât mai mult la vârsta adolescenţei, când ei se cred buricul pământului, ei le ştiu pe toate, ei le vor pe toate, noi suntem nişte învechiţi, noi nu îi înţelegem etc. De fapt, ei doar se construiesc pe sine, în raport cu lumea înconjurătoare. Se formează ca oameni, îşi pun aripile cu care vor zbura de lângă noi.
Asta simt eu, e părerea mea. Voi vedea dacă am sau nu dreptate, dacă ideile mele se susţin - peste doar câteva zile, pe 28 mai, la seminarul pentru părinţi şi dascăli susţinut de Oana Moraru pe tema:
ADOLESCENŢA - ANII IDENTITĂŢII
Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri. S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune. Mulți adolescenți trec prin faze similare - accese de independență, afirmarea identității separate de familie, testarea autorității.
Toate sunt parte din creștere și din pregătirea plecării de acasă. Și toate sunt, de fapt, legate de transformări ale creierului, de programul natural de transformare a lor în adulți capabili de decizii și gândire critică.
Oana Moraru a susţinut evenimente dedicate celorlalte grupe de vârstă ale copiilor, despre care am scris şi noi, puteţi citi articolele pe B24Kids aici şi aici - despre grupa de vârstă 0-6 ani, precum şi despre grupa 6-12 ani aici, aici, aici, aici şi aici.
Ea continuă această serie şi vă invită să înțelegeţi imaginea adolescenţei, complicată emoțional și social, într-un atelier dedicat dascălilor și părinților cu copii între 13 și 19 ani.
Vom răspunde, împreună, la cele mai neliniștitoare întrebări, punând sub reflector experiența mea ca mamă și ca dascăl, alături de cele mai interesante puncte de vedere ale specialiștilor în adolescență.- este adolescența doar un mit?- să am sau nu încredere în copilul meu?- cum mă apropii de el când nu mai comunică?- cum să îl ajut să evite excesele?- cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?- cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?- cum îl ajut să aibă încredere în el?- cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?- ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?- care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?- cum îl ajut să își găseasă vocația?
Oana Moraru vă așteaptă cu drag și convingerea că informația de calitate face diferența în viața copiilor noștri chiar de a doua zi.
28 mai 2017
Orele:10.00 - 15.00
Suportul de curs și masa sunt cuprinse în costul biletului. Prețul pentru o persoană: 250 lei.
Dar ATENŢIE! În calitate de mândru partener media al evenimentului, B24Kids oferă o reducere la preţul de achiziţie a biletelor! Tot ce trebuie să faceţi este să trimiteţi mailul de înregistrare astfel:
voceaparintilor@gmail.com, cu codul ParentingPR_B24Kids. Astfel că prețul biletului se va reduce la 200 lei. Apoi veţi primi toate detaliile de plată și programul zilei.
Pentru cine a deschis aparatele mai târziu - sau pentru reamintire - Oana Moraru este specialist în educaţie, mentor educaţional, fondator şi manager al şcoli Helikon din Călăraşi şi al agenţiei de mentorat educaţional Helikon, publică permanent articole pe tema educaţiei şi dezvoltării educaţionale a copiilor pe diverse site-uri, fondator la platformei Vocea Părinţilor.ro, susţine conferinţe educaţionale şi ateliere dedicate părinţilor şi copiilor, precum şi ateliere de evaluare a preşcolarilor şi şcolarilor... Şi nu ştiu dacă am spus tot despre Oana Moraru :)
După încă o criză (de nervi) cu fiica mea pre-adolescentă (11 ani), mă ridic, îmi oblojesc rănile, adun muniţia rămasă risipită pe jos, şi purced din nou la documentat. Să caut, să citesc, un articol, încă unul, o carte, încă una... Citesc mult pe tema asta - şi mai nou (cred că e mai bine aşa) - discut mult cu copilele. Le ascult, le iscodesc, stau cu ele, mă joc ce se joacă ele, citesc ce-mi dau ele să citesc... Nu genul "control freak", ci genul "retrăire", "recunoaştere", "înţelegere"...
sursa foto: Pixabay.com
Ideea e că, deşi nu e aşa mult de când am fost eu însămi adolescentă, totuşi lucrurile se schimbă foarte tare! Iar timpul trece foarte repede! Parcă ieri încercam să mă dumiresc la câte ore mănâncă bebeluşii, la ce grădiniţă să o înscriu pe aia mare şi la ce cursuri extra-şcolare pe cea mică,... şi acuma, iată-mă în pragul adolescenţei!
Nu ştiu de ce mă tem aşa de tare de vârsta asta a lor, a copiilor mei. Dar dacă şi vouă vă sună cunoscute lucrurile de mai jos, dacă şi voi identificaţi aceste trăsături la odraslele din propria ogradă, înseamnă că ne vedem la atelierul Oanei Moraru, dedicat vârstei critice de 13-19 ani.
Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.Mulți adolescenți trec prin faze similare - accese de independență, afirmarea identității separate de familie, testarea autorității.Toate sunt parte din creștere și din pregătirea plecării de acasă. Și toate sunt, de fapt, legate de transformări ale creierului, de programul natural de transformare a lor în adulți capabili de decizii și gândire critică.
Oana Moraru continuă seria evenimentelor dedicate pe grupe de vârstă (despre grupele mai mici am scris anterior, vă invit să căutaţi şi recitiţi articolele pe B24Kids) şi vă invită să înțelegeţi această imagine complicată emoțional și social, într-un atelier dedicat dascălilor și părinților cu copii între 13 și 19 ani.
Vom răspunde, împreună, la cele mai neliniștitoare întrebări, punând sub reflector experiența mea ca mamă și ca dascăl, alături de cele mai interesante puncte de vedere ale specialiștilor în adolescență.- este adolescența doar un mit?- să am sau nu încredere în copilul meu?- cum mă apropii de el când nu mai comunică?- cum să îl ajut să evite excesele?- cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?- cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?- cum îl ajut să aibă încredere în el?- cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?- ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?- care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?- cum îl ajut să își găseasă vocația?
Oana Moraru vă așteaptă cu drag și convingerea că informația de calitate face diferența în viața copiilor noștri chiar de a doua zi.
28 mai 2017
Orele:10.00 - 15.00
Suportul de curs și masa sunt cuprinse în costul biletului. Prețul pentru o persoană: 250 lei.
Dar ATENŢIE! În calitate de mândru partener media al evenimentului, B24Kids oferă o reducere la preţul de achiziţie a biletelor! Tot ce trebuie să faceţi este să trimiteţi mailul de înregistrare astfel:
voceaparintilor@gmail.com, cu codul ParentingPR_B24Kids. Astfel că prețul biletului se va reduce la 200 lei. Apoi veţi primi toate detaliile de plată și programul zilei.
Un mini-interviu cu Oana Moraru va fi publicat pe B24Kids cât de curând. Rămâneţi pe recepţie!
O problematică aparte o constituie clasa a V-a, care se include în această grupă de vârstă de 6-12 ani - este despre integrarea contrariilor. Putem să le explicăm copiilor că Şcoala e un joc social. Contează nota, pentru că aşa e sistemul social. Nu trebuie să facem stimă şi valoare de sine a copilului prin note, e doar un joc. Trebuie să înţeleagă şi el asta, să o ia ca atare. Şi copilul să ştie că nu îl valorizezi pe baza notei, dar ştie că ne trebuie jetonul ăla pentru a accede la niveluri superioare.
Exemplul cu învăţarea "degeaba" la materii gen educaţie tehnologică: poate că nu va reţine materialele de construcţie, dar va învăţa structrua cognitivă a clasificării - categoria, subcategoria şi funcţiile acestora. Iar asta e important pentru orice şi le va folosi pe viitor.
Nu putem schimba sistemul, dar putem să ne folosim profesorii ca pe nişte resurse, de la care să luăm tot ce ne trebuie.
Pe de altă parte, dacă sunt situaţii conflictuale la şcoală între elev şi profesor, tu acasă poţi să-i explici că între voi există o complicitate, dar că e dependent de profesor în jocul ăsta social, şi că trebuie să-şi vadă interesul, să nu devină victimă a acelui profesor.
Deja la clasa a IV-a ştiu asta, încep să gândească aşa, "duplicitar". De fapt, nu e duplicitate, ci o defalcare, desfacere a realităţii.
Şcoala va dispărea
Şcoala va dispărea ca instituţie în ritmul ăsta de "hai cu toţii" cam într-o sută de ani. Vor fi hub-uri de comunităţi, cu interese comune, poluri de liberalism.
Trebuie să ne punem mereu întrebarea şi copiilor: cu ce contribuim noi la omenire? Pentru că fiecare copil vine pe lume cu o menire.
Trebuie să formăm copii pentru adulţii viitorului care vor fi. Experţii spun că trei sferturi din comunicarea viitorului se va face în scris sau oral, pe skype, etc., iar nu pe frica "ce-o să spună lumea despre mine?" De exemplu, poţi să te angajezi numai pe baza redactării unui eseu despre tine, dar trebuie să poţi scrie "cu voce", de a te transpune pe tine prin cuvânt. Or, copiii teleghidaţi nu ajung să scrie "cu voce" neapărat, nu asta e condiţia.
Ar fi foarte interesant să-i punem pe copii să analizeze două texte opuse, despre aceeaşi temă. De aceea avem analfabetism funcţional: pentru că nu îi învăţăm să gândească! La noi se face mult prea mult prin mimetism. Nu se întâmplă flexibilizarea gândirii când te faci mare. Ea se face de mic. Şi de regulă, se stabilizează până pe la 15 ani.
Aşadar, concluziile evenimentului de sâmbătă 25 martie 2017 privind grupa de vârstă de 6-12 ani sunt:
- că trebuie să uităm de ego-ul nostru, şi să fim mai conectaţi la copii, iar pe ei să-i lăsăm să se încarce în prezent, că explicaţiile nu încarcă;
- că trebuie să facem o integrare a şcolii cu casa, fără să continuăm acasă ceea ce se face la şcoală pentru că sunt lucruri complet diferite, dar complentare;
- că trebuie încercăm să dezvoltăm gândirea de ierarhie medie şi superioară, mai degrabă decât pe cea inferioară, la această categorie de vârstă.
Dacă-mi mai amintesc ceva, poate mai revin cu un articol. Dacă nu, în speranţa că ceva-ceva tot învăţăm, cu fiecare expunere la noi idei şi teorii educaţionale, fără culpabilizare, ci doar cu mintea deschisă, aşteptăm cu interes partea a III-a a acestui set de ateliere iniţiate de Oana Moraru şi Vocea Părinţilor, şi anume partea dedicată grupei de vârstă de peste 12 ani (în luna mai 2017).
În condiţiile în care în ţara noastră doar 10% din învăţători au har, iar 90% din copiii se pierd pentru că nu intră într-o relaţie de maestru-discipol, ci rămân la stadiul de elev-profesor, este aşadar foarte important ca profesorul să fie un maestru.
Nu există creştere intelectuală fără supunere prin admiraţie. Pentru ca un copil să crească pe dinăuntru, el trebuie să intre într-o relaţie de discipolat cu învăţătorul. Să-l asculte orbeşte, dar cu dragoste. Nu există om realizat interior care să nu fi avut în trecutul lor astfel de maeştri, fie că aceştia sunt de la catedra de la şcoală, sau de la alte activităţi extra-şcolare. Copilul, dacă rămâne în stadiul de elev, nu se realizează decât mimetic, şi rămâne cu senzaţia că totul se desfăşoară pe deasupra capului lui.
Cam toată cultura educaţională, pedagogică din ţara noastră se bazează pe ghidaj: de exemplu, i se trasează clar, prin programa orei, etapele de realizare a unui proiect.
Dar aşezarea în poziţia de maestru-discipol presupune să nu afli ce ai de făcut, ci doar maestrul îl pune pe discipol într-o poveste, totul e ghidat cu o tehnică specială (vezi exemplul din filmul Austin's butterfly).
Revenind la întrebarea de la început: ce înseamnă să înveţi bine, dăm de piramida lui Bloom. - Memorarea - Înţelegerea - Aplicarea reprezintă primele 3 operaţii din ierarhia inferioară a gândirii.
Şcoala românească se cam opreşte la acestea trei: copiii sunt puşi să memoreze, să înţeleagă şi să aplice cele memorate şi înţelese. Iar noi ne bucurăm şi sărbătorim prin premii asta la copiii noştri! Încercăm "să ne măsurăm muşchii" pe ierarhia inferioară a gândirii. Or, acolo niciodată nu e destul! Dar pe copil asta nu-l creşte. Şi de aceea avem lupte de putere la efectuarea temelor, pentru că ei simt!
În pedagogia modernă, se spune că dacă şcoala dezvoltă doar acestea trei, atunci dezvoltă copilul doar până la jumate! Adevăratul salt îl face gândirea când aceste "ţigle pe casă" se aranjează sub forma unei plase de rezistenţă flexibile. Deci atunci când se folosesc analiza şi evaluarea - gândirea medie, precum şi creativitatea - din gândirea superioară. În alte culturi, copiii de clasele II-IV nu stau în pupitre, ci la mese comune, pentru că această vârstă este fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea colaborării. Colaborarea între indivizi de 30 de ani este cea dezvoltată la vârsta grădiniţei.
Trebuie să încercăm să dezvoltăm mai degrabă competenţele de gândire medie şi superioară, la această vârstă.
Temele pentru acasă sunt o binecuvântare! - Oana Moraru Atelierul copiii de la 6 la 12 ani, anii formativi.
N-aţi fi crezut, aşa-i? Mai ales dacă ne gândim la toată cohorta de guru ai educaţiei, de sorginte în mare parte, nord-americană, care mistuie în focul iadului această apetenţă pentru teme.
Însă Oana Moraru a explicat şi re-adus la locul ei tema pentru acasă.
Tema pentru acasă trebuie foarte bine manageriată de către învăţătoare. De ce? Pentru ca cel mic să dezvolte realizarea singur, individual de teme. La şcoală învăţarea în perimetrul 6-12 ani trebuie să se facă colaborativ, iar acasă, temele au rolul de a-l învăţa cu munca individuală.
Trebuie să uităm tot ce ştiam despre teme. În şcoală, 90% din timp se fac lecţii frontale, doamna e dirijor. În acest sistem frontal nu se produce învăţare decât cam 50%. Dar temele sunt bune pentru educarea lucrului independent.
Alfie Kohn spune că temele nu sunt bune, pentru că în sistemul american, se face munca independentă tot în clasă, la şcoală. 80% din educaţie e timp de muncă independentă.
La noi însă, acest timp de teme pentru acasă e această muncă independentă. Deci, trebuie să privim temele ca pe un dar, nu ca pe o corvoadă. În felul acesta, noi, părinţii, putem vedea ce poate copilul singur, individual. Dar coordonat de învăţătoare, care să le spună la ce oră să le facă, în ce ordine, şi să nu dureze prea mult, după ceas!
În acest fel se face un management al timpului şi al resurselor.
De ce se lălăie copilul la teme? Copiii cresc în vibraţia noastră. Dacă stăm lângă ei la teme, de multe ori se lălăie ca să te ştie acolo, să stea în câmpul tău vibraţional.
Pentru teme sunt importante următoarele coordonate: - doză - durată - ceas - copiii dinamici au nevoie de teme de 20 min, apoi o pauză de mişcare şi apoi reluat.
Tema e doar ca să măsor ce a învăţat, ce a făcut la şcoală.
Există din capul locului o distincţie clară între casă şi clasă, între acasă şi la şcoală. Capacitatea de atenţie vine şi de acasă, şi de la şcoală, dar pe pârghii diferite, în feluri diferite.
La şcoală - copilul se reconfigurează pe el faţă de restul grupului, ca un Hub de unde pornesc autostrăzile. La şcoală e grupul: EU şi restul. E sincronizarea cu grupul, cu care trebuie să se alinieze priferic, sincron (vezi exerciţiile în care copiii dintr-o clasă sunt puşi într-un şir şi ei trebuie să capete treptat imaginea lor, în grup, imaginea de ansamblu, vederea periferică).
Acasă - noi, părinţii, greşim când încercăm să-i facem motivaţi cu aceleaşi instrumente ca la şcoală. Acasă e individualul: EU şi EU şi restul. E ritmul propriu (vezi exerciţiile de genul, prima lecţie de dans, la care copilul dansează cum vrea el, în ritmul lui). Cei mai buni din punct de vedere academic sunt acei copii din clasă care se sincronizează cu ritmurile celorlalţi. E foarte important de înţeles că acasă e o altă paradigmă!
La şcoală - condiţionare: dacă răspunzi corect, primeşti notă mare dacă iei notă mare, primeşti premiu dacă ... atunci...
Acasă - acceptare: Acasă nu avem voie să folosim "dacă", copilul e acceptat aşa cum e, deci trebuie să facem un shift de paradigmă, acasă nu suntem profesori, copilul are deja profesori la şcoală. Plus, dacă e certat pentru ceva la şcoală, nu mai trebuie certat şi acasă, ci acceptat şi înţeles comportamentul respectiv. Toţi copiii vor să-şi mulţumească adulţii semnificativi din viaţa lor. Când părintele îşi pune pălăria de profesor lângă copilul lui, acesta vrea să mulţumească şi nu se simte acceptat, se simte condiţionat, ca la şcoală.
La şcoală - modul administrativ (stau cuminte în bancă şi ascult) Acasă - modul casnic, iar dacă mama face pe profesorul eu vreau s-o scot din pepeni.
Perioada 6-12 ani este o etapă în care copiii devin foarte atenţi la lupta între: - competenţă - inferioritate
La şcoală sunt foarte sensibili să fie competenţi. Când primesc etichete, se vor strădui să se complacă în cadrul acelui "frame", al acelei etichete - pe legea minimului efort. Natura e construită pe legea minimului efort (iarba nu se gândeşte să crească). Deci copilul va face doar cât e minim necesar ca să se integreze în acea etichetă.
Etichetele pe copii dezvoltă oameni cu inteligenţă fixă, setată. Cazul de preferat este cel cu o inteligenţă flexibilă, creativă. Pentru aceasta trebuie lăudat procesul, mai degrabă decât rezultatul, drumul pentru a ajunge la o realizare, mai mult decât realizarea, în sine.
Casa şi clasa sunt două lumi complet diferite, dar complementare.
Intervalul 6-12 ani e foarte mult centrat pe acea luptă - competenţă vs inferioritate. De aceea acasă trebuie să nu mai continuăm în paradigma de la şcoală.
Plictisirea este bună
Întâlnirea cu sinele are loc doar atunci când copilul e singur, plictisit, cu ochii în tavan. Noi nu prea îi lăsăm să ajungă acolo pentru că le oferim repede noi stimuli, de teamă să nu se plictisească. Or, ei trebuie să treacă prin acel moment de frustrare.
Uneori copiii nu achiziţionează scris-cititul până la finele clasei a II-a pentru că nu au achiziţionat, înainte, coordonarea oculo-motorie. Şi asta, uneori se rezolvă prin terapie. Copiii funcţionează foarte bine cu poveşti. De aceea terapia copiilor se face cu poveşti vindecătoare.
Acasă avem alte pârghii de dezvoltare a atenţiei: ajutorul oferit la treburile casei, şters, spălat, aranjat patul, făcut curat în camera proprie. Din aceste exerciţii de educaţie fizică şi de igienă a ajutatului în casă şi pentru sine apare un fel de antrenament al minţii de a asuma responsabilităţile academice.
Dacă nu face nimic acasă, nu va face nimic nici la şcoală!
Totul porneşte din controlul corpului. Dacă noi le dăm pe tavă tot, le scoatem hainele din dulap ca să se îmbrace, îi spălăm pe dinţi şi pe cap, le spălăm chiuveta de pastă de dinţi etc, nu se va dezvolta capacitatea de atenţie. Un pic de "suferinţă" (de genul, şi-a uitat manualul acasă sau nu şi-a luat căciulă pe o zi răcoroasă) educă autocontrolul cognitiv.
Autocontrolul cognitiv de a redacta eseul la limba română, la examenul de capacitate, porneşte din acelaşi loc din creier de unde porneşte autocontrolul cognitiv de a-şi duce hainele murdare la spălat!
Nu există fericire fără integrarea umbrei, eşecului, tensiunii şi frustrării. Poate părea un pic crud, sau cinic, dar dacă sunteţi cinstiţi cu voi înşivă şi cu copiii voştri, veţi vedea că aşa e!
Nu le putem pretinde profesorilor să-i atragă, să fie fascinanţi la ore, dacă copiii nu au autonomia propriului corp! Cei mai buni copii dezvoltaţi academic au rutina gestionării propriului corp, a propriului program pe o săptămână, periferic. Altfel, ei doar văd în ochii părinţilor că sunt neputincioşi (dacă nu sunt lăsaţi să facă nimic, pe motiv că nu pot, sau că treaba lor e să înveţe, nu să-şi ducă hainele la spălat. Astea două sunt legate! Nu se poate prima fără a doua!).
Pe de altă parte, foarte multe lucruri din educaţia de acasă se irosesc prin confuzia cu şcoala. Ne facem noi, părinţii, profesori acasă. Or, intelectul copilului nu va creşte dacă tot ce fac cu el fac de pe poziţii de forţă. Valabil şi la şcoală, pentru acei profesori mai duri, care cred că trebuie să se impună cu forţa. Pe modelul care-mi place mie mult, că o floare nu creşte mai repede dacă ţipi la ea.
Doar 10% dintre copiii care termină clasa a IV-a au acel intelect şi stil analitic care să le permită să dea examenul pentru clase speciale, pe modelul academic al specializării superioare. Restul, marele rest, trăiesc mereu sentimentul că sunt forţaţi. Dar nu aici trebuie să-i forţăm, nu trebuie să dovedim prin scindare de sine că sunt deştepţi şi nu proşti. Nu poţi să-i strângi tu părul de pe chiuvetă, şi apoi să-l duci la clasa specială pentru olimpici la mate, aşa ceva e în contradicţie cu el! Dacă noi continuăm să credem că fericirea se obţine forţând efortul academic, ca să ajungă mai repede la bogăţii, şi relaxând toate celelalte atribuţii şi responsabilităţi care le revin, greşim mult! E ca şi cum am scinda corpul de minte. Iar la mijloc, între ele, e emoţionalul.
Şi noi trebuie să lucrăm cu noi înşine, trebuie să fim muncitori şi ambiţioşi. Trebuie să dezvoltăm în ei abilităţi de autocontrol al propriului corp, ca să poată ajunge la autocontrolul academic. Dacă reluăm cu copilul acasă lecţia, pentru că are nevoie de exerciţiu sau explicaţii suplimentare, măcar să n-o facem de pe poziţii de forţă sau frustrare.
Concluzia: autocontrolul cognitiv şi dezvoltarea intelectuală vin din autocontrolul corpului şi responsabilităţile de-acasă.
"Nu reuşesc să ţin pasul cu scrisul de la Atelierul Copiii între 6 şi 12 ani, anii formativi, Cu Oana Moraru. Voi reveni cu un articol pe B24Kids, detaliat, pe baza zecilor de pagini de notiţe" - aşa scriam pe Facebook acum 2 zile, din sala plină ochi, în care se desfăşura atelierul la Radisson. Intenţionasem să transmit în direct, însă mi-am dat seama că aşa nu voi putea decât să ciopârţesc mesajul şi să-l reduc. Viteza cu care auzeam lucruri noi era prea mare faţă de viteza cu care puteam să le scriu.
Am scris atunci online foarte puţin, iar la pauză am notat concluziile după prima parte a evenimentului, concluzii pe care le redau şi mai jos. De altfel, de la ele pornesc în redactarea articolelor post-eveniment, pe care vă invit să le citiţi în continuare, fie că vă plac ideile Oanei Moraru şi rezonaţi cu ele, vă simţiţi scuturaţi un pic de principiile enunţate, fie că simţiţi doar că e încă o teorie a educaţiei, rostită de la amvon, şi fără aplicabilitate practică în şcoala noastră românească.
Mulţumesc pentru ocazia de a participa la eveniment, din calitate de partener media, ca blogger acreditat!
Concluziile după prima parte a evenimentului:
1. Jos cu ego-ul nostru! Copiii sunt diferiţi de noi. Să nu le mai răpim trăirea în prezent, ca să-i "shiftăm" pe viitor.
2. Viaţa nu e despre ce îi face fericiţi, ci despre integrare (integrarea libertăţii, creativităţii, puterii şi plăcerii copilului, cu rigoarea, controlul, rutina şi structura)
3. Să nu mai lăudăm şi să căutăm capacităţile doar din partea inferioară a gândirii (memorarea, înţelegerea şi aplicarea), ci mai ales pe cele din ierarhia medie (analiza şi evaluarea) şi superioare (creativitatea)
Sala arhiplină, dovadă a interesului pentru educaţie.
Pe larg, mai departe
Ce ne dorim pentru copiii noştri?
- ne dorim să înveţe bine - în ciuda faptului că mediocritatea cadrelor didactice în sistemul nostru de învăţământ este, din păcate, un fapt prea des demonstrat, în ciuda faptului că învăţătoarea e fie prea blândă, fie prea dură, în ciuda materiei prea încărcate - noi ne dorim ca ei să înveţe bine!
- ne dorim să fie fericiţi - o fericire pe care o interpretăm în cheie personală. Însă uităm că ei toţi se bucură şi sunt fericiţi, de la natură, sunt fericiţi, indiferent de mediul lor social, înainte de a le fi fericirea pervertită de vreun scop. Indiferent cât de limitativă şi restrictivă e viaţa lor, copiii au o foarte mare capacitate de a-şi găsi libertatea interioară pe care noi, adulţii, am cam pierdut-o. "Reţetele" de fericire sunt puse din perspectiva "EGO"-ului nostru. Dar copilul e diferit de noi şi-şi doreşte lucruri diferite.
Cum împăcăm dorinţa de libertate a copiilor, plăcerea lor, creativitatea, cu rigoarea, controlul, rutina şi structura specifice convenţiei sociale care e şcoala? Soluţia stă în integrare, principiul integrării extremelor. Noi, părinţii, de multe ori le setăm copiilor noştri de 6-12 ani un program fix: şcoală, teme, activităţi extraşcolare. Dar ei nu mai apucă să trăiască şi pentru ei, un timp al lor, o felie de timp, ca-ntr-o pizza pe care Oana Moraru chiar ne sfătuia s-o desenăm cu copiii pentru ca ei să aibă o imagine mai clară a zilei şi săptămânii, a ceea ce e timp pentru şcoală şi timp pentru ei.
Ne creştem copiii prea mult în proiecţie pentru viitor, şi prea puţin pentru prezent. Le răpim trăirea prezentului. Dar e important să-i lăsăm să-şi trăiască prezentul, pentru a nu ajunge adulţi pe la uşile cabinetelor de prihoterapie, disperaţi să-şi recupereze momentele din trecut, să revină la acele momente de "eu prezent". E important să ne conectăm cu copilul şi să-l înţelegem ACUM, nu doar în virtutea viitorului.
Oana Moraru: toţi copiii noştri au deja identităţi fracturate. Au fost deja, metaforic şi realistic vorbind, "smuciţi" de mână de la ceva, spre altceva.
Trebuie să nu uităm că ei sunt setaţi să se "încarce" pe timpul prezent. Ei nu se încarcă cu explicaţii (de mult ori le explicăm mult: trebuie să înveţi bine, ca să ajungi la o slujbă bună etc), ci doar de la timpul prezent. Or, proiectarea într-o activitate pentru un viitor incert şi invizibil îi zăpăceşte.
Principiul integrării extremelor - pentru a putea integra controlul şi disciplina cu conectarea, acel "te văd, ştiu cine eşti şi ce-ţi place", e nevoie ca mai întâi să stabilim ce vrem. Copiii au nevoie de ghidare, dar nu trebuie să rămână cu ajutorul după ei, ca o cârjă, toată viaţa, trebuie să îi educăm spre autonomie.
Cuvintele cheie aici sunt: atenţie, interes, puterea de fascinaţie a unui profesor, conectare emoţională.
Ascultarea atentă şi conştientă e o deprindere cognitivă care se învaţă, se predă, la fel ca tabla înmulţirii. Se predă de către mama şi tata acasă, şi de doamna învăţătoare la şcoală. Ascultarea activă e unul dintre cei 3 vectori ai gândirii: atenţia, controlul emoţiilor, controlul impulsurilor. Acestea se educă de pe la 6-7 ani (clasa pregătitoare). Atenţia nu e o chestie de voinţă, ci de putinţă, iar copilul nu e atent dacă vrea, ci dacă poate!
Atenţia mai poate să oscileze din motive emoţionale - emoţiile copiilor le afectează foarte grav controlul atenţiei. În intervalulde vârstă 6-12 ani, ei se demotivează imediat, chiar şi după două eşecuri, se destabilizează. Soluţia: trebuie validat imediat pe ceva bun, conectaţi-vă şi resetează, şterge ce a fost rău.
Atenţia poate fi influenţată şi de caracter, care se formează până pe la 12 ani, conform părerii specialiştilor. O viaţă "uşoară" (adică, în care nu i se formează deprinderile), comodă duce la pierderea abilităţii de a da piept cu greul. E nevoie de o stare iniţială de disconfort pentru a ajunge la momente "Aha!", momente de descoperire.
Asociaţia CineCultura demareză în România un proiect european de educaţie cinematografică pentru elevi.
"Acţiune! Cercetare: o nouă metodologie europeană pentru cultură cinematografică" (AREM) este un proiect european ce îşi propune realizarea unei metodologii şi găsirea unor instrumente comune prin care cultura cinematografică, ca tip de educaţie non-formală, să poată fi implementată în şcolile din ţările europene, în ciclul gimnazial. În proiect sunt implicate asociaţii din Italia, Croaţia, Slovenia şi România.
Proiectul se adresează elevilor cu vârsta între 10 şi 14 ani şi are ca punct de plecare conceptul de Film Literacy care defineşte un program de educaţie şi cultură cinematografică ce îi ajută pe copii să înţeleagă faptul că filmul şi transformarea textului în imagini au un sens; totodată, îi încurajează pe copii să vizioneze filme, dar îi şi inspiră să creeze propriile filme.
Obiectivul principal al proiectului este acela de a dezvolta o metodologie comună pentru activităţi de cultură cinematografică, bazată pe activităţi şcolare care să fie adaptabile în diferite contexte. Proiectul va promova, de asemenea, înţelegerea reciprocă interculturală între cele 4 ţări partenere prin utilizarea, ca instrument de cercetare, a unor filme despre problemele interculturale şi a migraţiei în Europa, răspunzând, astfel, provocărilor lansate de către Comisia Europeană în ceea ce priveşte dezvoltarea educaţională în Europa.
În această primă etapă a proiectului, care este implementat în 4 şcoli, câte una pentru fiecare ţară parteneră, 8 filme de scurtmetraj şi un film de lungmetraj vor fi proiectate pentru copiii, părinţi şi profesori, în cadrul a 5 sesiuni de lucru, fiecare sesiune fiind formată dintr-o serie de trei laboratoare pe parcursul cărora elevii se vor familiariza noţiunile limbajului cinematografic şi vor participa, totodată, la o serie de activităţi practice.
În urma rezultatelor acestor sesiuni de lucru, comune pentru cele patru ţări, se va întocmi metodologia de predare, care va reprezenta baza dezvoltării, pe termen lung, a proiectului de predare a noţiunilor de cultură cinematografică pentru elevi.
În România, proiectul se derulează la Colegiul Naţional "Victor Babeş" din Bucureşti, în perioada februarie – mai a.c..
Invitaţi pentru a susţine laboratoarele din cadrul acestui proiect sunt profesori de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC): Radu Igaszag, Doru Niţescu, Mihai Orăşanu, Oana Borş, lor adăugânduli-se, pe parcursul derulării proiectului, şi alţi invitaţi speciali.
AREM este un proiect realizat cu susținerea Europa Creativă - Programul MEDIA al Uniunii Europene", iar partenerii internaţionali implicaţi în realizarea acestui proiect sunt: MILANO FILM NETWORK, OTOK, INSTITUTE FOR DEVELOPMENT OF FILM CULTURE, ASOCIAŢIA CROATĂ DE FILM.
Asociaţia CineCultura organizează, începând din vara anului 2013, „Caravana filmului românesc - Capodopere ale cinematografiei naţionale”, împreună cu MDV Audio Studio şi Digifilm Design. Succesul proiectului demarat în 2013, a convins organizatorii să realizeze, în anul următor, o secţiune numită „Caravana filmului românesc – Cartea şi filmul”, care a completat proiectul original. Caravana s-a axat pe aspectul educaţional, prin prezentarea, pentru generaţiile tinere, a filmelor româneşti realizate înainte de succesele actuale ale noului val de regizori, ca modalitate de a arăta o tradiţie de calitate neîntreruptă în realizarea de filme. Acest proiect se adresează copiilor (preşcolari şi elevi de la şcoala primară la liceu) şi tinerilor cu vârsta peste 18 ani, cu scopul de a stabili o legătură vizibilă între cinematografie şi literatură. Caravana vizează educarea prin sublinierea asemănările şi deosebirile dintre carte şi film. Filmele prezentate publicului au fost inspirate de romane şi povestiri româneşti.
De ce să mă fi dus eu la atelierul Oanei Moraru @ Vocea Părinţilor pe tema "Copiii sub 6 ani", mă-ntrebaţi, de vreme ce copiii mei au 9 şi, respectiv, 11 ani?
Păi să vă spun de ce: Pe de o parte, pentru a culege informaţii pentru voi, cititorii B24Kids cu copii mai mici de 6 ani. Deci, în calitate de partener media, reprezentând B24Kids. Mă onorează propunerea venită de la Vocea Părinţilor by Oana Moraru, via Ana Nicolescu, aka Mămica urbană, şi le mulţumesc aici public!
Dacă nu aţi citit deja, puteţi citi aici interviul B24Kids cu Oana Moraru, publicat săptămâna trecută. Dar probabil că l-aţi citit deja, aşa îmi spun mie cifrele de trafic :) Recitiţi şi aprofundaţi, şi/sau completaţi informaţiile cu cele de mai jos, culese chiar sâmbătă, 26 noiembrie, la atelier.
Pe de altă parte, atelierul mi-a confirmat, printre altele, că primii 6 ani sunt temelia succesului şcolar. Fetele mele sunt deja la şcoală, iar una din ele chiar la gimnaziu, aşadar cred că pot privi înapoi, cumva în retrospectivă, şi pot spune unde şi ce am făcut (bine, rău) sau nu, eu sau educatoarele lor. Pot vedea şi din această perspectivă că un elev de clasa a III-a ştie cum să alcătuiască o compunere, înlănţuind cuvinte şi idei, dacă a învăţat să înlănţuiască mărgele pe o sfoară, când era la grădiniţă. Dar să nu anticipăm - voi relata aceste "determinări cauzale" mai pe larg în cele ce urmează. Şi urmează... un articol lung! :)
Oana Moraru a început prelegerea sa de aproape o zi - şi aş mai fi stat s-o ascult încă pe-atât! - cu expunerea scopului, a ideii pentru care ea doreşte să împărtăşească din vasta sa experienţă ca formator de copii şi părinţi, de toate vârstele, în calitate de mentor educaţional cu 20 de ani de experienţă şi manager al şcolii Helikon.
În lumea asta mare, în care îi creştem atât de diferit pe copii (vezi documentarul Babies, de pe youtube, vă las linkul la finalul articolului), intenţia noastră e să ne definim calea în România, undeva între cel două extreme: pe de o parte, un sistem de învăţământ care pune presiune pe copil, cu teme multe, cu grădiniţe care s-au cam academizat, iar unele din ele au doar măsuţe de lucru, nu şi zone de joacă şi curte de alergat, etc, şi pe de altă parte, oameni care şi-au declarat neputinţa şi au polarizat idealul ca cel mic să fie lăsat liber, iar noi suntem supuşi voinţei lui, etc.
Prima parte a evenimentului a lansat invitaţia la întoarcerea către sine, înainte de a ne uita în exteriorul nostru. Am înţeles că fiecare dintre noi este o poveste. Iar totul porneşte din copilărie. Că trebuie să ne rezolvăm "issue"-urile noastre, fiecare pentru el, înainte de orice. Aici poate ar trebui tras un semnal de alarmă, după părerea mea, ca toţi cei care doresc sau nu să fie vreodată părinţi să îşi rezolve înainte de orice relaţia cu ei înşişi, povestea lor, să-şi înţeleagă şi să-şi accepte trecutul, prezentul, povestea de viaţă.
Fiecare dintre noi este o poveste. O poveste plină de cuvinte, de acţiune, de dramă. O poveste care începe să curgă cu un ritm anume, cu propriile teme dominante, cu reveniri şi căderi, cu secvenţe preferate sau de evitat - cu o anumită structură, logică, tensiune - deci, o naraţiune care tinde să devină, pentru fiecare dintre noi, MODELUL vieţii noastre. (...) Din copilărie se naşte totul: felul în care învăţăm, felul în care învăţăm să nu învăţăm, felul în care iubim, ne înfuriem, măsura în care invidiem, ajutăm, modul în care căutăm apreciere, nevoia de a ne conforma sau de a face pe plac celorlalţi, capacitatea de a merge înainte sau de a fugi de obstcole, credinţa în Dumnezeu, sentimentul propriei identităţi, relaţia cu celălalt, încrederea, abandonul, disperarea, speranţa, voinţa, scopul etc. Cele mai importante întrebări se nasc şi primesc răspuns în copilărie. Cu toate acestea, când copiii le pun în cuvinte, lucrul la care se uită când părinţii formulează un răspuns sau altul nu sunt cuvintele, nici logica ori raţiunea lor. În fapt, copiii absorb felul în care noi reprezentăm aceste răspunsuri în corpul şi în emoţiile noastre - înţelegerea LOR se orientează către felul în care NOI trăim aceste răspunsuri.
(din Ghidul pentru părinţi şi educatori, de Oana Moraru, acest text tradus şi adaptat după Dr. Shefali Tsabary, psihoterapeut şi expert parenting - The Conscious Parent)
Oana Moraru ne-a invitat să ne gândim la importanţa modului în care punem fundaţia în dezvoltarea copiilor noştri, dar şi la noi înşine - la măsura în care ceea ce transmitem generaţiilor tinere vine din prezentul şi conştientul nostru sau din mecanisme reflexe, regurgitate, practic, din trecutul nostru şi transmise fără discernământ mai departe?
În ce măsură s-a schimbat astăzi paradigma parentingului? Părinţii noştri aveau urgenţe materiale, noi - spirituale, pentru copiii noştri. Pentru o vreme a funcţionat supunerea. Astăzi - intimitatea şi conectarea.
"Schema" obişnuită la noi (şi în acelaşi timp, o paradigmă a eşecului) este: lipsă - anxietate - control
Acest mecanism ne ghidează viaţa ca naţie. Ne apropiem de copiii noştri ca de nişte obiecte care trebuie aranjate, bibilite etc. pentru fiecare dintre noi.
Prima reacţie - că îi lipseşte ceva copilului meu. A doua reacţie - că poate nu sunt un părinte suficient de bun. A treia reacţie - intru în el numai ca să mă împlinească pe mine, ca să îmi împlinească contractul.
Oana Moraru afirmă: Copiii devin ceea ce arată emoţiile noastre.Adică, toţi copiii sub 6 ani sunt perfect echipaţi să-ţi citească pulsul, chimia, încordarea... toate reacţiile emoţionale ale părintelui. Pentru că până la 6 ani nu s-a dezvoltat cortexul prefrontal la copii. Ei scanează energia omului (ca nişte extratereştri, glumeşte Oana Moraru).
Creşterea unui copil este asemenea unui dans în care co-creăm, în care ne transformăm amândoi partenerii dansului, copi şi părinte depotrivă, odată ce păşim în dans.
Pe de altă parte, a fost expusă ideea puterii unei catedrale: ţine spaţiul pentru copilul tău. Adică - ai încredere în el. Fără nicio agendă ascunsă! Fără emoţii personale. Cu sinceritate. Orice tip de parenting care-ţi spune ce să faci şi cum să faci, ce trucuri să aplici ca să obţii cooperarea copilului, în cele din urmă eşuează, frustrează şi produc multe noi anxietăţi. Singurul mod care are succes, în opinia Oanei Moraru, este cel care induce starea de echilibru, care dă încredere.
Puterea intenţiilor este pură - asemenea gestului de a ne lua un pahar cu apă. Ce ne lipseşte nouă ca să-i creştem pe copii bine? Ne lipseşte puritatea, intenţia aia pură. Noi ne creem obstacole, frici de tot felul şi condiţionări culturale, anxietăţi că ceva poate nu va merge bine. Momentul acela de înălţare sufletească care te ridică spre succes e acela în care cineva sincer (de preferat părintele, mami şi tati) îţi spune asta, vede asta în tine, fără vreo agendă.
Există şi acei "late bloomers" - adică acei copii care înfloresc mai târziu, după clasa a şasea sau a şaptea. Când vii într-un spaţiu ca o catedrală, unde oamenii "ţin spaţiul pentru copii", aceştia se salvează, chiar şi mai târziu! Tot astfel, există cazuri extreme, de copii care au trăit adevărate traume psihice în prima copilărie, dar chiar şi aceştia îşi revin atunci când cineva crede în ei cu sinceritate!
Noi românii, ca naţie, stăm în decizii pentru că stagnăm în emoţii din copilărie, vinovăţie etc. În absolut toţi copiii există intact programul de realizare în viaţă. Mintea noastră produce mereu noi "nevoi" (o maşină nouă, un telefon mai scump etc.), dar spiritual, suntem deja acolo unde trebuie să ajungem. Suntem cea mai bună variantă a noastră.
De aceea nu e bine să stăm lângă copii atunci când aceştia îşi fac temele cu atitudine de corectare, ca de profesor: pentru că nicio fiinţă umană nu suportă, nu se simte bine ca cel mai bun prieten, părintele (mama, tata) să îi spună că nu e suficient de bun, că trebuie corectat, ajustat, controlat.
Un profesor sau un părinte bun nu se aşează lângă copil cu intenţia de a-l ajusta, a-l corecta, a-l ajuta să fie mai bun. Ci cu intenţia de a pune în el confirmarea autodeterminării, a încrederii în propria voce şi în propria reuşită. Educaţia e un dar, nu o amendă. Copilul este bun în sine - el ştie asta şi respinge atitudinea corectivă dintr-un reflex spiritual autentic. Pălăria de profesor nu se potriveşte deloc părinţilor. Atitudinea formală, "the teaching mode" crispează şi demotivează.
(din Ghidul pentru părinţi şi educatori, de Oana Moraru)
Partea a doua a atelierului pentru părinţi şi educatori s-a desfăşurat sub titlul: Ferestre de oportunitate neurologică.
Potrivit Oanei Moraru, care îşi bazează, la rândul ei, afirmaţiile pe descoperiri ştiinţifice despre creierul uman, fiecărei vârste îi corespunde un anumit potenţial de învăţare. Ideea aceasta a ferestrelor critice are un impact major în educaţie. S-a documentat şi dovedit deja în lumea academic-experimenţială că cei mai potriviţi stimuli la o anumită vârstă fac diferenţa de dezvoltare a ceea ce numim noi potenţial.
Cu alte cuvinte, spune Oana Moraru, grădiniţele care au televizor şi îl ţin deschis pentru copii ar trebui băgate la închisoarea grădiniţelor! Este păcat ca acum, când între 0-6 ani copiii să fie supuşi celor mai nepotriviţi stimuli auditivi şi vizuali! De asemenea, tot ce ţine de intelect ţine de primii 2 ani de viaţă. Relaţionările neuronilor depind de cât de mult vorbeşte mama cu copilul în primii 2 ani ai acestuia. Apoi, fereastra de gândire logico-matematică se întâmplă pe la 2-5 ani. Limbajul se dezvoltă între 0-2 ani. Din punct de vedere motriv, dezvoltarea începe din viaţa intra-uterină şi continuă până pe la 8 ani.
Însă suntem un pic liniştiţi: chiar dacă cel mic a depăşit vârsta ferestrei de oportunitate, nu înseamnă că nu mai poate dobândi acele abilităţi mai târziu, ci doar că îi va fi mai greu. Iar pentru părinţi sau educatori va fi nevoie, odată identificată problema, de multă răbdare şi dăruire pentru depăşirea ei.
De exemplu (pentru că mi-am recunoscut într-o întrebare din sală problema fiică-mii cu cititul greoi la clasa a III-a) cititul şi scrisul e normal să fie deprinse, ca abilităţi, până la sfârşitul clasei a II-a; acestea nu ţin de inteligenţa nativă, ci de o dezvoltare motorie fină - pentru care fereastra de oportunitate a fost între 0-2 ani.
De aici importanţa ca în această perioadă, educatoarele pe care le alegem pentru copiii noştri - împreună cu noi, acasă - să ştie ce trebuie să stimuleze, care sunt perioadele pentru fiecare fereastră de oportunitate.
Ferestrele de oportunitate, din Ghidul pentru părinţi şi educatori
Însă consolidarea acestora se face până la pubertate. Deci, dacă am ratat ceva (obsesia mea, care am depăşit vârsta asta, cu copiii) se poate recupera la orice vârstă! Dar printr-un program intervenţionist special, De exemplu - dacă nu citeşte încă fluent la clasa a III-a înseamnă fie că nu are o imagine de ansamblu a textului, a paginii, fie nu are mental un corespondent sunet-literă etc.
Pe de altă parte, în general, între 0 şi 6 ani, copilul descoperă şi învaţă doar dacă îşi mişcă corpul. De aceea copiii la vârsta grădiniţei nu trebuie să stea jos mai mult de 20 de minute (chiar şi adulţii trebuie să se ridice şi să se mişte ca să poată acumula cunoştinţe, static nu se întâmplă nimic).
Oana Moraru a prezentat apoi succint, exemple de jocuri care pot fi aplicate pentru dezvoltarea diverselor abilităţi. Totul pornind de la piramida ce are abia în vârful ei mult-doritul succes şcolar. Dar această cărămidă a succesului se sprijină pe:
1. Fizic: starea de bine, starea de sănătate, tonusul, motricitatea grosieră, motricitatea fină, coordonarea şi echilibrul
Fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea motricităţii grosiere începe în perioada intrauterină şi continuă până în jurul vârstei de 6-8 ani. Pentru motricitatea fină şi coordonare, anii din grădiniţă fac diferenţa.
2. Socio-emoţional: imaginea de sine, conectarea cu ceilalţi, rolul în grup, reglarea implusurilor şi a emoţiilor
Perioada critică pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale se regăseşte între 0 şi 18 uni. În acest interval, moştenirea genetică a copilului interacţionează cu mediul pentru influenţarea fundamentală a trăsăturilor de personalitate. Un mediu pozitiv, bazat pe dragoste, încredere şi siguranţă fizică îl va ajuta pe cel mic să construiască acele legături neuronale care contribuie la stabilitatea emoţională.
La vârsta preşcolară, comportamentul este determinat de emoţie, nu de logică (raţiunea, da, îl justifică, dar emoţia e cea care îl declanşează). De regulă, lipsa de cooperare a copilului vine dintr-o stare emoţională care poate fi modificată, nuanţată, transformată.
Aici Oana Moraru e de părere că există multe cursuri, ateliere şi evenimente de parenting la noi în ţară, ţinute de oameni care se pricep foarte bine. Şi care pun mai ales accent pe această latură, a dezvoltării socio-emoţională.
3. Atitudinea faţă de învăţare: curiozitatea, rezilienţa (capacitatea de a continua până reuşeşti), dorinţa de a finaliza, a finisa, un anumit nivel de hărnicie, implicare, responsabilitate, perseverenţa, capacitatea de a finisa o lucrare, capacitatea de ascultare activă şi conştientă, spirit de observaţie. Copiii de azi au tendinţa de a "fuşeri" lucrurile, de a nu le duce la capăt, de a nu le finisa. Ei sunt cumva, "ecranaţi", în 3 minute îşi pierd focusul, atenţia. Nu au muşchiul ascultării activat.
De aceea, trebuie să scadă tot ce înseamnă stimul vizual ca să se educe ascultarea.
Fără această cărămidă a atitudinii faţă de învăţare nu stă nimic în zona academică! - spune Oana Moraru.
Următoarele două "cărămizi" (dezvoltarea gândirii logico-matematice, pe de o parte, deci zona cognitiv-abstract, şi dezvoltarea lingvistico-artistică, pe de altă parte, deci zona de exprimare atât prin cuvinte, cât şi prin dans, artă) se bazează pe cele 3 de mai înainte.
4. Calitatea şi operaţiile gândirii. Logica abstractă, gândirea tehnică, ştiinţifică, achiziţiile de informaţie, cunoştinţe şi fapte care organizează lumea
Gândirea logico-matematică îşi are fereastra de oportunitate între 1 şi 4 ani. Expunerea la concepte cantitative ajută, de pildă, la dezvoltarea gândirii critice. Sarcinile de sortare, numărare, receptare a ritmurilor muzicale dezvoltă gândirea logică.
Aceste perioade critice demonstrează importanţa mediilor stimulative conforme vârstei. Dacă, totuşi, ele sunt ratate, nu înseamnă că "lecţia" în sine este pierdută, ci că, la vârstele următoare, timpul de învăţare şi efortul vor fi mai mari.
Astfel că există diverse tipuri de jocuri şi "trucuri" pentru dezvoltarea analizatorului auditiv, olfactiv, tactil, gustativ, vizual.
5. Limbajul. Comunicarea. Citit-scrisul
Vocabularul unui adult este în mare parte determinat de cât s-a vorbit în jurul lui în primii ani de viaţă.
Ar mai fi mult de detaliat, dar cred că trebuie să mă opresc. Ideile de bază cu care am rămas eu:
- nu căutaţi succesul şcolar până nu bifaţi "cărămizile" pe care acesta se sprijină
- atunci când căutaţi o grădiniţă pentru copilul vostru, alegeţi-o pe aceea care ştie care sunt ferestrele de oportunitate şi unde educatoarea se aşează pe covor şi se joacă cu copiii
Şi mai ales, am plecat de la atelier cu speranţă, atunci când am aflat că Oana Moraru pregăteşte alte două ateliere, dedicate grupelor de vârstă 6-12 ani şi, respectiv, 12-18 ani! Vă ţin la curent!
Şi acum vă las cu documentarul Babies, aşa cum v-am spus. Este că suntem o lume diversă?
