Cît de creativă (mai) este educația?

Pe Ken Robinson îl știți poate din aparițiile sale la TED pe teme de educație, dintre care cea intitulată “Do SchoolKill Creativity?” a depășit 16 milioane de vizualizări pe Youtube! Numai eu am văzut filmarea aceea de cel puțin cinci ori, și mereu aflu lucruri noi.

De curînd am terminat de citit și cartea lui, “O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației”, apărută în 2011, la editura Publica, în traducerea Doinei Mihaela Brăgaru. Este vorba, după cum aflăm din introducerea autorului, despre o a doua ediție, revizuită și actualizată.

“sneak preview”

“Toţi oamenii sunt înzestraţi prin naştere cu talente naturale, doar că puţini sunt aceia care şi le descoperă, şi chiar mai puţini sunt cei care le dezvoltă în mod corespunzător. Ironia este că unul dintre principalele motive ale acestei masive irosiri de talent îl constituie chiar procesul menit să îl dezvolte, anume educaţia”.

“Irosirea talentului poate să nu fie deliberată, dar este sistematică. Şi este sistematică pentru că învățămîntul de stat este un sistem, iar acest sistem se bazează pe presupuneri adînc înrădăcinate, care şi-au pierdut valabilitatea în timp. (...) Sistemele de învăţămînt public s-au dezvoltat, în primul rînd, pentru a satisface cerinţele Revoluţiei Industriale şi, în multe feluri, ele reflectă principiile producţiei industriale: liniaritate, conformitate şi standardizare. Unul dintre motivele pentru care ele nu mai funcţionează în prezent este acela că viaţa reală este dinamică, adaptabilă şi diversă”.
Istorie

Autorul structurează lucrarea în zece capitole, fiecare dintre ele avînd mai multe părți. Ca să ajungem la creativitatea în educație, Ken Robinson o ia pe departe. Astfel, găsim o istorie a lumii, apoi a revoluțiilor industriale, care au determinat apariția învățamîntului de masă, și aici este o trecere în revistă a motivelor pentru care s-a trecut de la învățămîntul pentru cei aleși, la cel pentru toți… Dăm de creativitate în leadership, și creativitate în educație.

Contrar așteptărilor, nu aici, în capitolul dedicat educației, găsim ce e mai valoros din scrierea lui Ken Robinson despre creativitate și educație, sau amîndouă, corelate. Ci tot textul de pînă aici dă măsura spiritului enciclopedic al autorului, pe de o parte, precum și ne oferă insight-uri în acest domeniu controversat al creativității în educație. Înțelegem astfel lucrurile, puse în perspectivă.

Discursul autorului este de-a dreptul exhaustiv atunci cînd vorbește despre industrie, istorie, oameni de geniu și configurarea viitorului, în trecut și în prezent (capitolele 1-2). Televiziunea, tiparul, transportul, Internetul, forța ideilor… se succed toate (și multe altele), iar totul este logic explica, are sens, vedem lucrurile, prezentul, într-o lumină clară acum.

În capitolul al treilea, numit “Care e problema cu educația?”, Robinson povestește despre sisteme de educație de la origini pînă în prezent, alternative educaționale, etc. De exemplu, el spune că, din păcate, contrar așteptărilor (și ale noastre, în secolul XXI), “Educația nu este, și nici nu a fost vreodată, un proces imparțial de dezvoltare a capacităților naturale ale oamenilor. Sistemele de educație în masă sunt construite pe doi piloni. Primul este cel economic: sistemele educaționale au fost modelate pe baza presupunerilor specifice privind piața muncii, iar în prezent, multe dintre acestea sunt depășite.” (paranteză: nu-i așa că vă sună cunoscut?). “Al doilea este cel intelectual: sistemele educaționale au fost, de asemenea, modelate pe baza ideilor specifice privind inteligența academică, fără să se țină seama și de alte abilități, la fel de importante, în special de creativitate și inovație” (din nou paranteză, din nou, vă sună cunoscut, nu?)

Rolurile educației

Ar mai fi de subliniat aici și ceea ce numește autorul și tratează într-un subcapitol cu acest titlu, “Rolurile educației”: Educația are trei roluri importante: unul personal, unul cultural și unul economic. Se pot spune foarte multe despre toate aceste roluri, dar (…) în trei declarații esențiale de intenție” ar fi așa:
- Rolul individualist: să dezvolte talentele și sensiblitățile individuale.
- Rolul cultural: să ofere o înțelegere profundă a lumii.
- Rolul economic: să ofere abilitățile necesare pentru ca individul să-și poată cîștiga existența și să fie productiv din punct de vedere economic.

Capitolul al patrulea este dedicat iluziei academice, iar Ken Robinson își exprimă părerea că sistemele de măsurare a minții sunt incomplete și imperfecte. Vorbește de Mensa, IQ și altele.

Creierul

Capitolul cinci se ocupă de un alt domeniu intens pomenit în ultima vreme: mintea umană, creierul.
Vorbind despre creier, autorul spune:

“Emisferele creierului au funcţii complet diferite, dar complementare. Partea stîngă a creierului este implicată în proceduri logice, incluzînd limbajul şi matematica; partea dreaptă a creierului era implicată în operaţii de ansamblu, precum recunoaşterea chipurilor şi orientarea în spaţiu.
..a-i educa pe oameni în întregime prin activităţi din programa şcolară centrate pe partea stîngă a creierului este ca şi cum ai antrena pe cineva pentru o cursă, exersînd doar un singur picior şi lăsînd să se atrofieze muşchii celuilalt picior.
Mulţi oameni sunt abătuţi în viaţă de la drumul lor firesc de către un sistem de educaţie preocupat de inteligenţa academică şi de ierarhizarea disciplinelor. Acest lucru se poate observa în distincţia dintre programul academic şi programul vocaţional şi în ideea că munca practică sau comerţul au o valoare mai scăzută decît gradul academic. Şi totuşi, capacitatea de a construi clădiri, de a repara o casă, de a instala conducte, de a le face să funcţioneze, de a oferi servicii practice sunt genul de lucruri cu care mulţi oameni rezonează şi toate aceste capacităţi sunt fundamentale pentru vitalitatea şi sustenabilitatea vieţii omeneşti. La modul propriu, cîteodată.”
Ken Robinson ne amintește că, “Pe măsură ce copiii cresc, creierele lor sunt personalizate în funcţie de utilizările la care sunt supuse sau nu (…) Plasticitatea creierului este evidentă în utilizarea limbajului”, spune autorul. El explică aici, cu detalii științifice chiar, procesul de învățare a limbilor străine la copii.

Creativitate și EQ

Capitolul șase este numit “A fi creativ”, iar autorul vorbește despre imaginație, creativitate, inovație, minte creativă, procesul de creație, valoarea, realizarea conexiunilor, libertate și control, încheind cu concluzia aceasta: “Creativitatea este o activitate specific umană și reprezintă constant o alternativă a modului de a vedea, de a gîndi și de a acționa”.




Dar dincolo de creativitate, pentru Robinson este important și ceea ce tratează în capitolul șapte: “Să fim mai sensibili”. Autorul spune că “În ultimii ani, s-a manifestat o mișcare din ce în ce mai amplă în ceea ce astăzi se numește psihologie pozitivă și, în particular, în studii privind fericirea. De asemenea, a fost recunoscuta importanța a ceea ce Daniel Goleman a numit inteligență emoțională sau EQ. Inteligența emoțională presupune o gamă largă de abilități personale și interpersonale: capacitatea de a fi în stare să-ți înțelegi și să-ți exprimi sentimentele; de a putea să lucrezi în echipă; de a comunica concis și de a fi un ascultător empatic; și de a răspunde în mod pozitiv și sensibil unor situații noi.”

La nivelul educației, ce ne interesează pe noi mai mult, Robinson scrie că “Goleman a prezentat rezultatul unui sondaj de opinie care i-a vizat pe profesori şi pe elevi şi care a arătat că "se manifestă o tendinţă la nivel global în rîndul generaţiei actuale de copii de a fi mai dezechilibraţi din punct de vedere emoţional faţă de generaţia anterioară: mai însinguraţi şi depresivi, mai furioşi şi indisciplinaţi, mai nervoşi şi îngrijoraţi, mai impulsivi şi agresivi" (studiul Mental Health Foundation, 1999) Oamenii din întreaga lume, spune el, se confruntă cu acelaşi gen de probleme.”
Știu că insist cam mult pe capitolul acesta, dar mi se pare foarte utilă și explicația dată de Ken Robinson mai departe. Pentru că, vrem sau nu, lucrurile astea se întîmplă și la noi:

“Există mulți factori care trebuie luați în seamă. Mai ales în economiile dezvoltate, familia de tip tradițional este pe cale de dispariție rapidă. Puțini adulți se mai căsătoresc, iar dintre cei care o fac, un număr foarte ridicat ajung să divorțeze. Părinții moderni, adesea, muncesc amîndoi și au puțin timp la dispoziție pentru a se dedicat copiilor. Indiferent de ceea ce se întîmplă în familiile lor, majoritatea copiilor de azi își petrec mare parte a timpului în fața computerelor mai degrabă decît să se joace cu alți copii. Temerea părinților față de criminalitate contribuie și ea la faptul că multora dintre copii nu li se permite să se joace afară și astfel, potrivit lui Goleman, ei ratează “acele jocuri care, odată, erau obișnuite pe străzi și care ofereau copiilor tot felul de abilități, precum capacitatea de a-și controla furia sau de a rezolva conflicte”.”
Capitolul “Nu sunteți singuri” se ocupă de concepte precum forța ideilor, cultură și creativitate, teorie și ideologie etc., iar capitolul nouă, numit “A fi un lider creativ”, ne plimbă prin cultura inovației, rolurile și principiile unui leadership creativ etc.

Sir Ken Robinson

Educație și creativitate

Capitolul final, “Să învățăm să fim creativi”, este despre transformarea educației. Am ajuns la ce ne doare cel mai tare și unde autorul apasă cele mai critice butoane. Ken Robinson spune la un moment dat aici: “Esenţa educaţiei este relaţia dintre profesori şi elevi. Dacă elevii nu învaţă, nu mai există educaţie. În multe sisteme educaționale, calitatea acestei relaţii a fost afectată de agenda politică, de termenii şi de condiţiile de angajare, de standarde naţionale şi de stat, şi aşa mai departe. În mijlocul acestor interese, adevăratele nevoi ale elevilor pot fi uşor date la o parte, şi chiar aşa se şi întîmplă. Acesta este unul dintre motivele pentru care atît de mulţi elevi ababdonează sistemul. Ei simt exact ceea ce se întîmplă, anume că sistemul ca întreg nu îi mai are pe ei în vedere”.
Orarul

Găsim aici, de asemenea, multe povești, din multe sisteme educaționale. Partea în care povestește despre orar este, de asemenea, extrem de interesantă. Autorul spune: “Orarul sau programul este un instrument de management pentru organizarea folosirii timpului și a resurselor. În teorie, scopul orarului este să faciliteze învățarea. În practică, însă, poate avea un efect contrar. Rigiditatea celor mai multe orare poate influența întreaga cultură a școlii. În loc ca flexibilitatea orarului să satisfacă nevoile actului de predare și învățare, elevii și profesorii par mai degrabă să funcționeze pe durata unei zile ca duă mersul trenurilor. Lecțiile se desfășoară în aceleași unități de timp, indiferent de activitatem în modele care se repetă săptămînă de săptămînă. Procese diferite necesită perioade de timp diferite. Predarea unei limbi străine s-ar realiza cel mai bine în reprize scurte, dar dese, pe cînd pentru proiectele științifice sau de artă trebuie alocat un timp mai mare. Orarul ar trebui să țină seama de astfel de diferențe. Un alt motiv pentru care orarul ar trebui să fie regîndit este acela că nivelul energetic al elevilor variază în funcție de perioadele zilei.”

Adolescenții și școala

Și aici, Ken Robinson explică o teorie pe care am auzit-o recent și la noi – dar firește, nepusă în practică nicăieri, după știrea mea: aceea a ritmului circadian.

“Există unele dovezi că ritmul circadian al adolescenților este diferit fața de acela al adulților. (…) activitatea cerebrală a adolescenților se desfășoară cu două ore în urma celei a adulților. Ceasul biologic al tinerilor se poate schimba pe măsură ce începe adolescența. Adolescenții se trezesc tîrziu nu pentru că sunt leneși, ci pentru ca așa sunt programați biologic.” Există studii care arată “că trezirea continuă dimineața creează “adolescenți zombi” și că permisiunea ca adolescenții să înceapă cursurile la ora 11 a.m. ar avea un impact profund asupra procesului de învățare (…) Dacă îi privăm pe adolescenți de somnul de dimineață, aceasta le poate afecta sănătatea fizică și mentală, dar și educația. (…) Adolescenții care se trezesc dimineața înregistrează modificări bruște ale stării de spirit și o irascibilitate crescută. De asemenea, aceasta poate contribui la apariția depresiei, luarea în greutate și la scăderea imunității. (…) Acest fenomen îi afectează pe toți adolescenții, începînd de la vîrsta de unsprezece ani și pînă în anii petrecuți la universitate și mai încolo. Cercetarea noastră arată că trebuie să ținem seama de modul în care sunt construiți adolescenții și să găsim o soluție în acest sens”.

Profesorii

Despre meseria de profesor și predarea creativă, Ken Robinson spune, atingînd involuntar încă un punct dureros pentru noi, că “Meseria de profesor este o profesie creativă. Unul dintre motivele pentru care şcolile eşuează şi sistemul se poticneşte este că dascălii, ca şi elevii, nu sunt implicaţi. Există profesori care nu sunt interesaţi de ceea ce predau, sau nu au talent pedagogic, şi ar trebui să aibă o altă profesie care să îi împlinească. Aceasta nu îi transformă în oameni răi, doar că nu îi interesează problemele elevilor, iar aceştia merită mai mult. Pe de altă parte, există şi mulţi profesori buni, al căror instinct creativ este frînat de educaţia standardizată şi, în consecinţă, eficienţa lor este diminuată. O cultură creativă în şcoli depinde de reenergizarea capacității creative a profesorilor.”
“Sarcina educaţiei nu este aceea de a preda materii, ci de a preda elevilor. Nicio şcoală nu este mai bună profesorii săi. Dacă ne gîndim la vremea cînd eram la şcoală, de cine ne amintim? De colegi şi mai ales de profesori: unii care s-au apropiat de noi, alţii care s-au îndepărtat de noi; unii care ne-au ajutat să construim, alţii care au dărîmat. Într-un anumit context, o simplă remarcă a unui profesor sau chiar risicarea unei sprîncene ori a tonului vocii te puteau determina să apuci calea cercetării de o viaţă sau să te opreşti înainte de a începe”.

Evaluarea

Mai tratează Ken Robinson aici teme de interes cum ar fi încurajarea, dezvoltarea, evaluarea, programa școlară. Legat de evaluare, de exemplu, autorul spune că “Educația creativă are o problemă nu cu procesul de evaluare în sine, ci cu natura acestei evaluări. Evaluarea ar trebui să susțină elevii în procesul de învățare și în realizările lor. În practică, aceasta tinde să domine prioritățile și ethosul general al educației. Sub acest aspect, există patru probleme corelate:

- accentuarea tot mai mare a evaluării cumulative, sub forma testelor;
- accentuarea corelată a realizărilor măsurabile, sub forma “clasamentelor”
- dificultăți în evaluarea creativității; și
- presiunile exercitate asupra școlilor și asupra profesorilor de către sistemul național de evaluare.”

Este important să înțelegem că “Într-o evalure există două componente: descrierea și comparația. Cînd spui despre o persoană că poate să alerge un kilometru în patru minute, sau că vorbește limba franceză, acestea sunt descrieri neutre a ceea ce poate să realizeze cineva. Dar dacă spui că “ea este cea mai rapidă atletă din oraș” sau că “el vorbește limba franceză ca un francez”, acestea sunt evaluări. Diferența este că evaluările compară performanțele individuale între ele și le raportează la un criteriu particular. Problema cu acest sistem de evaluare care folosește litere și note este că, de regulă, evaluarea este foarte clară în descriere, dar greoaie în comparație. Cîteodată elevii obțin calificative despre care nu știu exact ce reprezintă, iar profesorii, cîteodată, acordă calificative fără să știe cu exactitate de ce.

(…) A doua problemă a evaluării pe bază de note este că o singură cifră sau o singură literă nu acoperă complexitatea procesului pe care sunt menite să-l evalueze. Iar unele realizări nu pot fi, cu adevărat, evaluate în acest fel.”

Concluzii

Aș pune la concluzii tot cuvintele autorului:

“Se spune adesea că educaţia şi pregătirea profesională sunt cheile viitorului. Într-adevăr, ele sunt cheile viitorului, dar o cheie poate fi rotită în două direcţii. Rotiţi-o într-un sens, şi veţi bloca viitoarele resurse; rotiţi-o în celălalt sens, şi veți debloca resursele, iar oamenii se vor regăsi pe ei înşişi”.
Am extras doar o părticică din cartea care, pentru mine cel puțin, este pe lista de recitit, la un moment dat, eventual cu markerul în mînă (acum am citit un exemplar împrumutat și nu am putut să-mi permit luxul de a sublinia pe carte). Poate că uneori discursul este prea academic spre închis, vocabularul prea exclusivist și construcțiile prea formale. Dar una peste alta, cartea aceasta este de (re)citit, de învățat din ea și, în măsura în care depinde de noi, de aplicat. Sau de cerut să se aplice. Sau măcar de înțeles fenomenele, privite retrospectiv și prospectiv.