Adolescenţa, un taifun emoţional. Despre atelierul cu Oana Moraru

Acum câteva zile, mi-a trecut fugar prin minte (mi se mai întâmplă) fix aşa, fix în engleză:
- I'm a teenager myself!!
Un fel de... scuză, un fel de a mă disculpa că şi eu am nevoie de înţelegere, sau că nu înţeleg mai mult, nu pot mai mult în relaţia cu copilele mele pre-adolescente. Şi m-a suprins acest gând aşa, dintr-o dată, out of nowhere.


Evenimentul la care am participat duminică 28 mai, susţinut de Oana Moraru şi numit "Adolescenţa - anii identităţii", mi-a confirmat gândul involuntar. Psihologii spun că în adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!
În adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!
La vârsta de 2-5 ani a copilului, vorbim mult de limite, cum punem limite copiilor cu blândeţe, cum întind ei de aceste limite, cum fac tantrumuri etc. Tendinţa de a întinde limitele se reactivează din nou în adolescenţă. Când adolescentul simte că prietena lui s-a uitat la altul, sau adolescenta vede că cea mai bună prietenă ar fi prietenă şi cu altă fată, e ca şi cum a căzut cerul pe ei, literalmente! E o mare tragedie pentru ei, pe care noi am face mai bine să n-o bagatelizăm! Adolescentul are nevoie să fie ascultat, să i se dea dreptate... şi cam atât. Nu caută soluţii la părinţi, le are, le ştie sau le va descoperi. Are nevoie doar de o ureche aproape. În supărarea adolescentului sau adolescentei că e părăsit/ă de prietenă este o furie care vine din teamă. O teamă cu rădăcini tot în copilărie, există undeva în "fundal" o părăsire, un abandon. Oamenii merg inconştient spre cei care îi fac să retrăiască acea "părăsire", pentru că, inconştient, corpul vrea să se vindece.

Dar acele limite sunt bune şi ele trebuie să existe în continuare. Un adolescent crescut absolut relaxat, fără niciun fel de limite sau restricţionări, e ca un vapor care pluteşte în derivă: nu poate şti încotro e malul (metafora îmi aparţine, dar am dedus-o din discuţiile de astăzi).
Copiii au nevoie să-i vadă pe părinţi ca pe nişte super-puteri, nu să dispună de ei la orice oră. Au nevoie de limite, şi de aceea îşi doresc să salveze relaţia cu părintele.
Cu toate acestea, acum, în adolescenţă, se produce şi un fapt mai "parşiv": adolescenţii au nevoie "să-şi calce în picioare părinţii", la nivel simbolic, pentru a-şi pregăti independenţa.

Aşadar, dacă aveţi aşa o vagă idee că adolescenţa e grea, priviţi "the big picture" şi vedeţi cum e de fapt cu 2 crize deodată, cu 2 adolescenţe în plină desfăşurare: a copilului de 13-18 ani, şi a părintelui de 40 de ani, redeşteptată! E foarte greu să repari suferinţa copilului, când părinţii se raportează la aceleaşi repere emoţionale ca ale unui adolescent - spune Oana Moraru.

De multe ori, adolescenţii nu mai povestesc părinţilor nimic (din mărturisirile adolescenţilor prezenţi la conferinţă astăzi) pentru că atunci când o fac, fie nu sunt luaţi în seamă pe de-a-ntregul, problema e bagatelizată, părinţii neagă, banalizează; fie aceştia caută soluţii în locului copilului; fie chiar se vaită mai rău decât copilul de "trauma" declanşată involuntar în părinte.

Dar tot ce fac, simt, trăiesc adolescenţii face parte din pregătirea pe care o face Mama Natură pentru plecarea lor de-acasă, pentru trecerea de la statutul de adolescent la cel de adult, pentru desprinderea de cuib.

Cele patru caracteristici principale ale adolescenţei, disecate şi explicate foarte pe larg şi de multe ori sugestiv de toţi cei de faţă în cadrul evenimentului de astăzi, sunt, în opinia Oanei Moraru (şi a surselor sale, constând în studii şi lecturi în ultimii 20 de ani pe această temă):

1. Hipersensibilitate emoţională - sistemul limbic - adică acea parte a creierului responsabilă cu emoţiile - se activează foarte puternic în adolescenţă. În vreme ce cortexul frontal - nu, deloc. Sistemul limbic primeşte de la amigdală doar emoţia puternică, frica ce declanşează acel "fight or flight". Abia după o vreme, cortexul prefrontal care e dezvoltat la adult calmează amigdala că nu e niciun pericol real.
Acum ei sunt buni detectori ai sentimentelor noastre: simt imediat falsitatea, ipocrizia, simt dacă intrăm la ei în cameră "cu o agendă" (să-i certăm pentru ceva). Tot acum sunt dependenţi de recompense (creşte nivelul dopaminei)
Ritmul fiziologic al adolescenţilor este diferit, ei au acum nevoie de mult somn (10 ore pe noapte). Capacitatea de reglare a emoţiilor vine din empatie - aşadar este important să i-o dezvoltăm cât mai din timp.

2. Angajare socială şi nevoia de apartenenţă - grupul devine centrul preocupărilor adolescentului, nevoia de a face parte din grup, lucru care părinţilor uneori nu place, dar care e de o importanţă crucială pentru adolescent. Nevoile puternice de identificare cu grupul pe lucruri materiale ("toţi colegii au asta, vreau şi eu") nu trebuie încurajate, iar frustrarea se poate orienta productiv în altceva (de exemplu, într-o activitate sportivă, în voluntariat etc.). Cum arăt, cum mă îmbrac, cum vorbesc - adolescenţii ajung să copeize tot ce văd în jur. Dar cu cât părintele îşi expune temerile ca adolescentul să nu copieze "apucăturile" unui grup, cu atât mai mult acesta se duce mai mult spre acel grup. De regulă, copiii cad sub influenţa grupului - dar nu rămân acolo (asta e vestea bună!) Cel mai bun lucru pe care îl poţi face, ca părinte, este să îl echipezi cu "filtru de ghidare" cu mult înainte de a ajunge în "anturaje".

3. Nevoia de nou, de neprevăzut, de pericol - este perioada când sunt atraşi de cele mai diverse pericole (curse, bungee jumping, droguri, sex de timpuriu etc.), aceasta vine dintr-o creştere mare a dopaminei, hormonului care e responsabil cu câştigarea de recompense rapide şi adrenalina. Statistic, în adolescenţă se întâmplă cele mai multe accidente şi decese.
Da, recunosc că eu una m-am speriat de potenţialul negativ al adolescenţei (lucrurile rele pe care unii adolescenţi le încearcă).
Şi aici tot empatia furncţionează reglator. Autocontrolul şi discernământul au legătură cu regulile şi structura din copilărie! E important să învăţăm copilul să dezvolte o relaţie cu propriul creier. Dacă se duce cu totul într-o relaţie toxică, rea, trebuie văzut de ce alţii îl împlinesc şi unde şi-a pierdut identitatea de sine.

4. Chestionare şi explorare creativă - adolescentul are nevoie să facă greşeli, să exploreze pentru a deveni ceea ce e ulterior. Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc.
În istoria omenirii, minţile de adolescenţi au schimbat, au revoluţionat lucrurile.
"Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc." Oana Moraru

Şi atunci, singura responsabilitate a părinţilor este formarea în copii şi apoi adolescenţi a unui sistem intern de ghidare. Ideal ar fi ca aceasta să se întâmple de cât mai timpuriu.
Este vorba despre un sistem intern, o selecţie pe care adolescentul să ştie să o facă. Or, pentru asta e nevoie de mai multe "pregătiri" prealabile. De exemplu, percepţia propriului sine dispare atunci când eşti criticat. Aşadar, critica nu ne va ajuta să putem dezvolta în copilul nostru acel "al şaptelea simţ" al pericolului, dacă îl criticăm tot timpul.
De asemenea, autonomia scade atunci când îl ajutăm prea mult pe copil-adolescent.
Capacitatea de a lua decizii nu se formează când eşti pedepsit.

Potrivit Oanei Moraru, sistemul intern de ghidare este facilitate de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- lasă-i să gândească
- lasă-i să înveţe din alegeri
- lasă-i să rezolve singur
- oferă-le empatie şi înţelegere
- lasă-i să facă greşeli
- foloseşte numai afirmaţii aplicabile
şi invers, ce e bine să NU facem cu copilul nostru, dacă vrem să construim în el un sistem intern de ghidare:
- nu-l dezbrăca de conceptul de sine!
- nu face totul pentru el!
- nu confunda consecinţele cu pedeapsa!
- nu-i salvaţi de la problemele lor!
- nu îi hrăniţi cu credinţe nefolositoare!

Trebuie să le dezvoltăm adolescenţilor vocea interioară, să înţeleagă că mintea lor poate fi controlată, nu că mintea îi controlează pe ei. Aceasta se poate face prin tehnici de mindfulness. Noi nu suntem nici mintea noastră, nici corpul nostru, nici emoţiile noastre. Suntem acestea trei la un loc - şi încă ceva. Identitate este formată din acestea toate la un loc, fiind a patra componentă a noastră.

De reţinut: copiii au venit pe lume ca să înveţe de la viaţă. Noi, părinţii, suntem doar o mică părticică din această viaţă. Copiii nu ne aparţin, iar noi putem avea influenţă asupra lor până la maxim 16 ani!
(Pe urmă îi preia sistemul, care e mult mai puternic decât noi - dar asta e deja o altă discuţie, ce nu face obiectul celei de faţă.)

Reamintesc, evenimentul a abordat tematica adolescenţei, adică acea perioadă de vârstă instalată cumva după terminarea primelor furtuni hormonale şi transformări ale pre-adolescenţei şi mai departe, deci vârsta de la 13 până la 18 ani. După unii cercetători, adolescenţa se termină la 24 de ani, glumea Oana Moraru în deschiderea conferinţei.

Mulţumesc organizatorilor pentru ocazia de a o asculta pe Oana Moraru şi pe adolescenţii cu care a venit! Părerile lor au cântărit foarte mult, a fost foarte interesant să auzim şi faţeta aceasta a problemei! I-am văzut în carne şi oase, sunt bine, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le trăiesc. 

Comments