Educare - educație pentru succes, live blogging

B24Kids by Anca Ilie este partener media la evenimentul de astăzi, organizat de Mozaic Media.

Sunt în primul rând, în blockstarturi, aștept să înceapă conferința cu biletele vândute rapid, cu mult timp înainte. Ne puteți urmări și online. Sala e deja plină, aproape 400 de locuri.

Și, în plină epocă video, eu voi fi dinozaurul care face live blogging :) Adică, pe parcursul acestei dimineți de sâmbătă, notez aici, pentru voi, și transmit live-scris de la conferință.

Gaspar Gyorgy - Compasiunea și empatia, valori ale vieții de familie

Gaspar, psihoterapeut relațional, autor
#RevoluțiaRelaționalaÎnRomânia



- empatia și compasiunea - valori la fel de importante ca igiena și sportul, poate chiar mai importante
- unii nu sunt atenți la ce și cum mănâncă, alții sunt în extrema cealaltă, sunt prea atenți, exagerează
- la fel, unii exagerează în tot ce înseamnă note, performanță și devin sclavi
- în ciuda faptului că empatia și compasiunea sunt valori care se cultivă la nivel de familie, în realitate de cele mai multe ori nu se întâmplă acest lucru
- durere și suferință: durerea sufletească e la fel de puternică ca cea fizică; despărțirea părinților, lipsa de respect - sunt la fel de dureroase pentru cei mici
- empatia = un set de abilități care, exersate suficient, transformă în realitate

Empatia înseamnă:
1. Prezența conștientă
2. Perspectiva personală și a celuilalt
3. A nu-l judeca pe celălalt și nici pe noi înșine
4. Recunoașterea emoțiilor
5. Comunicarea emoțiilor

Educatorii care ne pot ajuta cel mai bine să exersăm aceste skills-uri sunt părinții. Dar de cele mai multe ori, ei nu dețin aceste abilități, au crescut în alte perioade, în care nu se dezvoltau acest abilități importante de viață.

Nu poți să dai dovadă de empatie și compasiune față de celălalt dacă nu dai dovadă de empatie și compasiune față de tine însuți. Nu poți să-i accepți pe cei din jur dacă nu accepți latura mai întunecată a ta.

- comportamente toxice:
critica - apare atunci când nu faci diferența dintre persoană și comportament;
disprețul - atunci când ne considerăm superiori celorlalți, conține și critică;
comportamente defensive - celălalt e de vină
blocaje în comunicare
abuz de alcool, de medicamente, violență verbală, fizică etc.
Când un copil crește într-un astfel de mediu, un copil poate ajunge la maturitate oricum, dar nu un adult empatic. Cei mai mulți copii, în astfel de situații:

- fie se distanțează de latura imperfectă a familiei și tind spre perfecțiune (fiind nefericiți pentru că nu o ating)
- fie se sedează în statutul de victimă - copiii investesc energie în scheme cognitive de neajutorare, neputință

Poți ține la distanță critica, violența și abuzul. Dar când îți pui această armură, pierzi și iubirea.
De aceea, cu armură sau fără armură, violența și durerea nu pot fi evitate.

Viața continuă cu noi sau fără noi. Cu cei dragi alături, sau doar în suflet, după ce-i pierdem. Procesul de prelucrare a pierderii este unul dificil, complex, și foarte diferit în funcție de nivelul de empatie și compasiune pe care îl are fiecare.

Lecția empatiei și compasiunii - dacă n-o învățăm acasă, trebuie să găsim alte medii pentru a o învăța. Gaspar o învață de-o viață, prin pregătirea în psihologie, dar continuă în diverse grupuri de dezvoltare personală.

Compasiunea înseamnă:
1. Bunătate și înțelegere
2. Acceptarea condiției umane
3. Mindfulness

Pentru a putea trăi cu mine însumi, trebuie să dau dovadă de compasiune față de mine însumi.

Nu putem anticipa care vor fi acele meserii care vor asigura succesul în viață al copiilor noștri. Însă ce putem face pentru copiii noștri este să-i încurajăm să-și cultive tot ce înseamnă inteligență emoțională și relațională. Pentru că indiferent de meseria pe care și-o vor alege, fără lecția empatiei și compasiunii nu vor putea face față. Nu ne putem aștepta ca instituțiile de învățământ să îi învețe pe copiii noștri empatia și compasiunea, pentru că acestea se învață acasă. Și nu doar prin cuvinte. Ci noi să devenim adulții care ne-ar plăcea să fie mai târziu copiii noștri.

Inteligența emoțională - capacitatea de a recunoaște propriile emoții, de a reuși să le etichetezi și să le pui în cuvinte.

Noi stăm foarte prost la acest capitol: oamenii pot identifica doar 3 emoții: tristețea, furia și fericirea.

Potrivit lui Brene Brown, avem un nivel suficient de inteligență emoțională dacă putem identifica 30 de emoții. Japonezii au identificat spre 2000 de emoții.



Conceputul de "granulație emoțională": capacitatea unei persoane de a discerne între emoții, de a discrimina dintre emoții. Nu poți avea o inteligență emoțională dacă nu ai cuvintele de a expune ce se întâmplă în universul interior. Altfel, nu ne putem vindeca, nu putem merge mai departe.

Nivelul de inteligență emoțională poate fi crescut prin interacțiune.

Alt concept nou: "bugetul corpului" = energia de care dispune corpul nostru: ce și cât mănânc, cât dorm.

Deschiderea de a învăță o limbă străină - cercetările arată că în limbile germană, turcă, greacă, de exemplu, sunt mult mai multe cuvinte care pot exprima emoții decât în engleză, de exemplu. Inteligența emoțională crește dacă ai cuvintele să îți exprimi universul emoțional

- cele 50 de tonuri emoționale prin care te poți simți mizerabil în România politică a zilelor noastre.

Coachingul emoțional în parenting: (cf John Gottman)
1. Devine conștient de emoțiile copilului
2. Recunoaște emoțiile copilului ca fiind oportunități de apropiere și de învățare
3. Asculta empatic, validând emoțiile copilului
4. Ajută copilul să-și eticheteze emoțiile
5. Stabilește sau reamintește limitele, regulile și se implică în căutarea strategiilor de rezolvare a problemelor

Inteligența emoțională se cultivă cel mai bine în relații reale de viață. Copilul are nevoie să știe că mama și tata îi sunt alături când greșește, nu când e bine.

Lectura - un comportament care ajută la deschidere, când pot obține informații noi de la alți oameni despre cum au rezolvat ei situații de viață, mintea mea se deschide, se dezvoltă empatia, o exersez prin lectură, crește nivelul de inteligență emoțională.

Importanța lecturii (vezi proiectul Kinder, file de poveste) - crește nivelul inteligențe, dar este și o formă de terapie.

Concluzii: potrivit studiilor, cel mai important predictor privind sănătatea fizică, psihică, etc, este calitatea relațiilor. De calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieții noastre.

Ana Maria Brânză - Ai grijă de campionul din tine

Ana Maria Brânză - vicecampioana olimpică, acum Popescu și campioană olimpică, povestește liber despre cum a ajuns de la o fetiță zvăpăiată, care își lovea prietenii din spatele blocului, la ce este acum. La prima ei competiție, la 11 ani, a ieșit pe penultimul loc. Acasă, mama "cool" i-a spus că "dacă întorci clasamentul invers, ești vicecampioană". Asta a ambiționat-o și la următoarea competiție a luat medalia de aur. Apoi a fost convocată la lotul național și a plecat de acasă.



Prezența părintelui în sala de antrenament distrage atenția copilului.
La competiții la fel: copilul trebuie să audă o singură voce, a antrenorului. În rest, copilul poate auzi din partea susținătorilor "Hai că poți".
- Emoția e bună, trebuie doar să o învățăm să lucreze în favoarea noastră. Trebuie să îi ajutăm pe copii să o înțeleagă.
- "En garde, fetița cu masca tricoloră" - cartea scrisă de ea

Cred cu tărie că în fiecare dintre noi stă un campion. Aveți grijă de campionii din voi și de campionii de lângă voi, de cei mici.

- Campion e acel om care nu renunță la visul lui, indiferent cât ar fi de greu.
- Cea mai importantă medalie este următoarea.
- Copiii își doresc să nu-și dezamăgească părinții, bunicii, antrenorii...
- Noi, adulții, suntem datori să le oferim copiilor informația, dar ei să aleagă.
- Putem împăca și școală și sport - totul ține de echilibru.

Vlad Voiculescu 

despre voluntariat și despre propria copilărie 

Păcatele = piedicile care l-au făcut să ajungă mai greu acolo unde sunt acum:

1. - timiditatea
ți se pare că ești singurul care are dileme în carieră și ceilalți știu exact unde merg
gândul ăsta că suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile
de multe ori uităm că cele mai multe schimbări în lumea asta au venit la un singur om
primul lucru pe care trebuie să-l depășim este această timiditate
punctul de spirjin (de la fizică – pentru a muta lumea)

2. ne educăm copiii pentru că la un moment dat, vor fi niște alegeri mari de făcut, și să știe să o ia pe calea cea bună. Dar nu e așa. Alegeri mari sunt în fiecare moment. Eu nu o să devin ceea ce o să devin dacă noi toți nu devenim ceea ce vrem să devenim.
- conștientizarea rolului pe care îl poți avea
- contează contextul (lauda profesorului, a colegei)

3. încrederea în alți oameni
asta face diferența între organizații: încrederea pe care ți-o inspiră

La Stat: oamenii au atât de puțină încredere unii în alții, încât au făcut reguli peste reguli, care au îngreunat enorm sistemul!!

4. Perceperea sensibilității exagerate pe care credem că o avem
Asta a făcut ca MagiCamp să apară mai tărziu decât ar fi putut să apară. La fel Magic Home.

Nu ne-am dat seama de ce e nevoie – pentru că mereu ne punem limite, de fapt suntem mai puternici decât credem

5. Iuțeala – ne așteptăm ca lucrurile să aibă rezultat imediat. Dar e nevoie de răbdare. Trebuie să ne luăm pe noi, țara, lumea așa cum sunt(em).

Oana Moraru 

- Un candidat la președinția SUA le propune oamenilor să se uităm în interior, să caute în sine etc. - se nasc noi spirite
- cum gândim se transformă în visele copiilor noștri. Capacitatea lor de a visa e influențată de gândurile noastre despre asta.
- Măsura succesului e invers proporțională cu cantitatea de frică și blocaj pe care îl proiectăm fără să vrem în sistemul copiilor noștri.
- Cu toții avem de la părinților noștri teama că dincolo de noi, lumea e rea.

Există un mindset: lumea, tot ce e în jur e un atac, ferește-te, e aici ca să ne bășice, trebuie să ne luptăm cu lucrurile din jur pentru că sunt periculoase.
Sau alt mindset: lumea etc sunt resurse de viață, sunt jaloanele noastre în viață, energia care ne susține pe toți.

- Partea energetică setată în tine de încredere și curaj că există o forță bună în lume, important e să ne conectăm cu ea. Există o forță uriașă care ne susține pe toți, trebuie să îți dai voie să o simți. Altfel, ajung să vezi succesul doar ca un dat din coate prin viață.

Perioadele:

- perioada preșcolară – e fundamental să aibă la grădinița o persoană către care copilul face transfer de atașament. Nu poți lăsa copilul la o educatoare de care îi este frică. Așa nu se face transfer de atașament!

Partea senzorială și de mirare a vieții – apă, bălăceală etc, plus dezvoltare logico-matematică, inteligența lingvistică și logica matematică sunt vărful de lance al GPS-ului cu care navigăm prin viață

- învățământul primar – tot cu transfer de atașament, o învățătoare care “te arde la notă” ca să te stimuleze nu îl va face să învețe cu plăcere

nu ai voie să îl umilești public pentru o mai puțină productivitate a minții

nevoia noastră de a-i pune în competiție înainte de 12 ani vine din faptul că noi nu ne-am pus în ordine problemele, simțim nevoia de clasamente

trebuie doar cu apreciere și descriere a reușitelor, nu cu ierarhii

în intervalul claselor I-IV neatenția copiilor pe subiect de examen este 90%, există o fluctuație care se stabilizează după 24 de ani, la ieșirea din adolescență

este ok să nu avem o intelingență 100%

la 9-10 ani nu știe să-și fie păzitorul propriei minți – metacogniție, autoreflexivitate

nici noi nu o avem. Noi ne uităm la copil din afara lui, dar nu la noi înșine din afara noastră, și nici el nu se uită la el dinafara lui.

Mintea tinde să repete ceea ce îi este familiar: am hipnotizat o generație întreagă să fie neatenți. Fixează exact comportamentul nedorit – teama și stresul nostru să nu greșească, să nu se rateze.

Blândețea și optimismul – trebuie să îl exersăm

deprinderi de ordine și organizare în ceea ce fac

cunoașterea – adusă în clasă ca pe un moment de wow, de bucurie; energia cu care dai informație contează mai mult în adolescență

atunci când faci “teach for test”, învață doar pentru examen, pentru rezultat, sunt demotivați de la învățare

- ciclul gimnazial – după 12 ani

partea de wow e și mai importantă, nevoia copiilor de a dezbate, de a învăța în echipă, de a descoperi lucrurile prin experimente etc.

atunci pot învăța și pentru test, pot îngurgita cantități mari de conținut, dacă învață în rest de plăcere
copiii să onoreze munca pe care o fac

un articol - generațiile de azi, dacă nu simt recunoștința după un pahar de apă sau mâncare, nu or să facă nimic. Trebuie lăsați să simta nevoia mai întâi.

Calea spre succes vine dintr-o putere interioară care se așează din primii ani în viață, în familie.

Cercetătorii britanici spun că nu suntem deștepți în fiecare zi. 

Conculzie - mesajul de azi al Oanei Moraru pentru audiență: exersați în tăcere proiecțiile luminoase și starea de optimism că dincolo de noi, părinții, mai e ceva care vine în ajutorul copiilor. Ei se realizează singuri, își fac filme despre succesul lor în viitor. Dacă îi lăsați, nu cum a zis mama și ce mi-au proiectat părinții.

Iar concluzia mea: am petrecut o dimineață de sâmbătă într-un câmp energetic special. Mulțumesc organizatorilor pentru oportunitate! :) 

Un copil din patru utilizează internetul de la 7 ani

26,8% dintre copii utilizează internetul de la 7 ani, în timp ce 90% dintre elevi dețin un profil de facebook, Conform Institutului de Prevenire a Criminalității, Studiul „Siguranța Copiilor în mediul online”, 2017, menționat de un comunicat English Kids Academy.

Pe 15 septembrie a avut loc la București evenimentul Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri. Organizat de English Kids Academy și International House, evenimentul a adus laolaltă un număr impresionant de părinți interesați de subiectul tehnologiei în viața copilului lor. Evenimentul a fost moderat de Virgil Ianțu și i-a avut ca vorbitori pe:

• Mihai Laurenţiu Gânj - Fondator IH Bucharest, Inspector IH World Organisation, Consultant în Dezvoltarea Relațiilor Umane și Trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda
• Georgiana Rosculeţ - Coordonator Programe Educaţionale "Salvaţi Copiii"
• Raluca Teleanu - Doctor Neurochirurg, Director al Secției de Neurologie a Spitalului Victor Gomoiu
• Christian Ciocan – Comisar Șef Poliţia Română, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalităţii

Dincolo de interesul ridicat față de subiect, dovedit de sala plină, evenimentul a pus pe agenda părinților informații importante și relevante despre pericolele, dar și oportunitățile pe care le poate aduce tehnologia în viața copilului lor. 

De la întrebări legate de vârsta de la care copilul poate sau trebuie să aibă acces la tehnologie și internet, de la aspecte care țin de sănătatea sa fizică în raport cu tehnologia, până la informații legate de dezvoltarea și creșterea copilului sau despre oportunități de carieră. Riscurile nu au fost lăsate deoparte, iar statisticile sunt îngrijorătoare.

Ar trebui să permit copilului meu adolescent să petreacă timp nesupravegheat pe internet?

Specialiștii încurajează o relație deschisă între părinți și copil, bazată pe comunicare și încredere reciprocă. Cu toate aceștia, tot ei avertizează că până la o vârstă la care poate decide pentru el, copilul trebuie supravegheat, într-un fel sau altul, atunci când folosește internetul. Nu în ultimul rând, nu se recomandă accesul la tehnologie (utilizarea telefonului, a tabletelor, a calculatorului sau chiar a televizorului) înainte de vârsta de 3 ani, pentru a-i asigura acestuia o dezvoltare sănătoasă și armonioasă, din punct de vedere emoțional.

Riscurile internetului, potrivit datelor English Kids Academy:
- Utilizarea de informații eronate
- Infectarea sistemelor cu programe de tip malware 

- Încălcarea drepturilor de autor
- Hărțuire, abuz, șantaj online
- Pornografie infantilă
- Trafic de persoane
- Fraude
- Furt de identitate
- Dependență

Evenimentul Copilul meu și tehnologia. Oportunități și riscuri face parte din seria evenimentelor #conferințeleEKA, o serie de evenimente socio-educative, un concept unic care vine în sprijinul părinților cu instrumentele necesare pentru a crea o relație deschisă între copil și părinte, precum și pentru a ajuta la dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Cum întrețin relația cu copilul meu adolescent?

Adolescența este o perioadă dificilă din viața fiecărui părinte și, cu siguranță, din viața fiecărui copil aflat în plină ascensiune. Obstacolele nu trebuie să fie neapărat de netrecut, de aceea este încurajată o relație deschisă de comunicare între părinte și copil. Este bine de știut că în perioada adolescenței relațiile dintre părinți și copii se răcesc deseori, iar acest aspect poate avea un impact negativ asupra dezvoltării tinerilor. English Kids Academy vă invită să aflați mai multe într-un nou eveniment marca #conferințeleEKA: Reușita copilului meu adolescent - care sunt soluțiile în astfel de cazuri, cum putem aborda relația cu adolescentul la liceu, ce abilități se pot dezvolta cu ajutorul nostru pentru maturitate sau ce mai putem face, atunci când credem că nu mai e nimic de făcut. 

Detalii aici, evenimentul va avea loc pe 16 noiembrie.

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Reduceri de 50% la conferință cu Otilia Mantelers și Ravid Aisenman Abramsohn!

Începem să ne dăm seama tot mai mult, în ultima vreme, de importanța emoțiilor: emoțiile copiilor, dar și ale părinților. Care sunt emoțiile, cît de naturale sunt ele, cum apar emoțiile la copii, cum să decodăm tantrumurile acestora. Dar eu, una, mai primesc ceva din toate aceste discuții: cum să ne înțelegem pe noi, părinții, pe noi înșine, și să mai înțelegem că emoțiile copiilor sunt pe de o parte oglinda emoțiilor noastre, iar pe de altă parte ele la rîndul lor declanșează în noi tot felul de emoții.

Pe 16 iunie, Parenting Academy organizează, împreună cu Otilia Mantelers, o conferință pe această temă: Furtunile emoțiile la copii și părinți. Va fi un eveniment experiențial, unic în peisajul conferințelor de pînă acum, despre cum ascultăm emoțiile în familie, anunță organizatorii.

Alături de Otilia Mantelers, Leader Hand in Hand Parenting în România, va vorbi și Ravid Aisenman Abramsohn, Leader Regional Hand in Hand Parenting Europa. Astfel, publicul va experimenta profunzimea ascultării, așa cum arată ea în realitate în relația părinte-copil, va putea pune întrebări legate de sine și copiii lor. Vom exemplifica concret cum pot acționa părinții.

Găsiți mai multe informații despre conferință aici: https://goo.gl/zZsRVj
Evenimentul pe facebook îl puteți accesa aici: https://www.facebook.com/events/1993755524211839/

Atenție! Pentru următoarele 2 săptămîni, sunt reduceri importante de pret: 50% pentru biletele în sală și 40% pentru vizionarea online (atît live, cît și înregistrat).
Eu zic că nu e cazul să ratați asta!

Reforma în educație: sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire

Acum cîteva zile am fost la conferința “Educația modernă și performanța” organizată de Parenting Academy. Acum destul de multe zile, de fapt, iată, aproape o lună. Dar pot să vă spun că nu s-a schimbat nimic în educația din țara noastră în acest răstimp în care nu am avut vreme să reiau notițele. Așa că ele sunt la fel de actuale și astăzi. 

De fapt, ca să îl citez pe unul dintre vorbitori, “Sistemul e prea mare, masiv și inert. Nu cred că acest sistem poate fi reformat. O soluție viabilă ar fi să construim alt sistem, un sistem alternativ” (Șerban Iosifescu)

Au dezbătut pe larg și în amănunt probleme ale educației românești:
Prof. Dr. Florian Colceag – Președinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education
Violeta Dascălu - Director Școala Gimnazială Ferdinand I din București
Claudia Chiru - Profesor pentru învățământul primar la Școala nr. 195 din București
Mariana Popescu Uliță – Director Montessori Institute of Bucharest
Șerban Iosifescu – Directorul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar
Iar Oana Moraru - Consilier educaţional, fondatoarea şcolii Helikon şi a platformei Vocea Părinţilor, învăţătoare şi profesor, a avut un material video proiectat în timpul evenimentului.
Moderator: Ioana Chicet Macoveiciuc, alias Prințesa Urbană.

Dintre ideile principale și mai importante desprinse la eveniment notez cîteva mai jos.

Florin Colceag:
- Prinși în carambolul zilnic, copiii nu mai ajung în natură. Așa că atunci cînd ajung adulți, taie pădurile pentru că nu sunt ale lor, nu le-au trăit în copilărie.
- La ora actuală, copiii nu mai gîndesc. Se duc pe Google, caută ce le trebuie, iau textul cu copy-paste, dar nu parcurg şi nu aprofundează nimic. Dacă nu mai gîndesc, pe de o parte mintea ajunge să nu mai funcţioneze; iar pe de altă parte, ce facem cu viitorul? Concluzia este că nu schimbăm România dacă nu gîndim!
- De ce apar probleme (de disciplină, în mare măsură, chiar violenţă în şcoli)? Potrivit prof.dr. Florin Colceag, profesorii nu au făcut neuroştiinţe, nu ştiu cum funcţionează mintea adolescenţilor, creierul lor, chimia, hormonii etc. Ei habar n-au ce procese se întîmplă cu copilul. Dar asta pentru că nu le-a spus nimeni niciodată. Şi atunci în ignoranţa proprie fac ce le spune instinctul. Iar copiii răspund şi ei cum le vine. Şi de aici rezultatele.
- Învățămîntul e o profesie liberală. Trebuie să răspunzi la nevoile clientului. Clientul e copilul. Trebuie să te apleci spre sufletul lui.

Șerban Iosifescu:
- Nu ştim pentru ce meserii pregătim copiii. Ei îşi vor schimba meseria de cinci ori pe parcursul vieţii.

- Trebuie schimbat modul de evaluare al profesorilor, spre managementul performanţei, adică trebuie fixate obiective concrete, cu copii concreţi, şi măsurată apoi atingerea acestor obiective, nu abstract, cum e acum.
- Ce are o valoare mai mare: valoarea adăugată a unui liceu de faimă, la care ultima medie la admitere e peste 9, iar la BAC e sub 8, sau valoarea adăugată la un liceu tehnologic la care se intră cu 5, iar liceul îi duce la BAC la 6? (întrebare retorică, desigur)
 - Nu avem o viziune unitară a școlii, prin concepte și valori.
- O soluție ar fi trecerea de la subvenții la granturi. Trebuie autonomie financiară la nivelul școlilor.
- Sunt doar 5 alternative aprobate în învățămîntul din Ro. Să facem lobby pentru a extinde paleta de alternative educaționale.

Violeta Dascălu:
- Copiilor din ziua de azi le lipsește bucuria
- Nimic nu e greu dacă faci cu pasiune.

Claudia Chiru:
- Nu e corect cînd un profesor spune că nu are timp să termine materia! În clasă am voie să fac ce consider de cuvință cu copiii. Deci pot să repet și de 5 ori tabla înmulțirii, dacă eu cred că e nevoie. Legea învățămîntului permite, programa permite foarte multe.
- Lucrul în echipă este viitorul educaţiei. Studiile din neuroştiinţă arată că e foarte important coeficientul emoţional al grupului. Să facem ce e mai bine pentru grup.

Mariana Uliță:
- Cînd sunt copiii cel mai puțin disponibili din punct de vedere intelectual? În adolescență. Cînd dau ei acel examen care le decide viitorul, sau cel puțin următorii patru ani? La 14 ani. Și sunt forțați să exceleze la română și matematică!
- Școala nu merge în aceeași direcție cu nevoile copilului. Cînd copilul este mic, el este natural centrat pe sine, iar cînd crește, el este centrat pe ceilalți. Dar cum face școala: la grădiniță îi punem împreună, iar la gimnaziu îi punem să lucreze singuri, muncă individuală, lucru acasă etc.
- Tailanda a implementat Montessori la nivel de stat din rațiuni practice, pentru că nu aveau cadre didactice
- Maria Montessori a studiat 50 de ani ca să ajungă la ce a ajuns. Crezul Mariei Montessori că ea caută să știe/să afle adevărul despre copii. Metoda ei: observarea = cheia în educația Montessori. De multe ori cînd observi ceva vezi ceea ce crezi că vezi. Dar observarea corectă este să vezi înăuntru și în afara copilul.

Concluzii

Sala a fost plină ochi la eveniment, și încă o sală foarte mare. Deci, există un mare interes pentru educaţie! Vorba (optimistă) a prof. Colceag: „Mişcarea de schimbare a început deja în rîndul oamenilor şi se duce natural. Nu mai suntem în cădere, suntem în ridicare. De acum încolo putem să dezvoltăm România, cu ajutorul fiecăruia dintre noi!”
Mariei Montessori a studiat 50 de ani ca să ajungă la educația care azi îi poartă numele. Mie mi-au trebuit cîteva zile să rumeg notițele și să le prezint mai sus. Sper că v-au fost de folos! B24Kids by Anca Ilie a fost partener media la evenimentul “Educația modernă și performanța”.

Cum transformi un sistem de învățămînt prăfuit în plăcerea de a merge la școală?

Numai mîine nu-i poimîine, cum zicea bunica mea. Iar poimîine, adică sîmbătă 21 aprilie 2018, ne vedem la Sheraton la evenimentul "Educația modernă și performanța". 

Evenimentul este organizat de Parenting Academy și se bucură de prezența unor invitați de seamă:

- Prof. Dr. Florian Colceag – Președinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education

- Material video înregistrat cu Oana Moraru - Consilier educaţional, fondatoarea şcolii Helikon şi a platformei Vocea Părinţilor, învăţătoare şi profesor

- Violeta Dascălu - Director Școala Gimnazială Ferdinand I din București

- Claudia Chiru - Profesor pentru învățământul primar la Școala nr. 195 din București

- Mariana Popescu Uliță – Director Montessori Institute of Bucharest

- Șerban Iosifescu - Directorul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP)

Printre altele, evenimentul își propune să caute - și să găsească - soluții la veșnica întrebare a părinților: "Ce pot face părinții pentru a-și ajuta copiii să meargă la școală cu drag, să învețe și să crească fără a-și pierde personalitatea și creativitatea?"

În plus, tematica evenimentului mai abordează subiecte precum modernizarea unui sistem de învățământ învechit, rigid, bazat pe goana nejustificată pentru performanță, pe uniformizare și pe acumularea greoaie de informații pe alocuri inutile și neadaptate vremurilor în care trăim.

Moderatorul Ioana Chicet-Macoveiciuc va invita pe rînd cei șase profesioniști în educație să expună căile pe care le-au găsit de a ajuta copiii, profesorii și părinții să simtă că mersul la școală este o bucurie în fiecare zi, fără a renunța la a-i stimula cognitiv pe copii, îndrumându-i în schimb să-și urmeze calea.

Organizatorii mai spun că se va discuta despre:
- Reformele necesare în sistemul de învățământ;
- Cum școala trebuie să formeze personalități, nu șabloane;
- Sistemul de învățământ de stat și privat;
- Competitivitate, teme, performanța în școala românească;
- Cum poate fi școala o bucurie pentru elevi, părinți și profesori;
- Educația democratică experimențială în învățământul de stat și public;
- Sistemele educaționale alternative în România;
- Adaptarea la și de la sistemul alternativ la cel tradițional;
- Metode realiste de reformă a sistemului educațional în România;
- Perfomanță pentru elevi, lipsă de performanță pentru profesori;

Durata evenimentului este de 5 ore.
Agenda completă a evenimentului, cât și alte detalii aici: https://goo.gl/oCGmc4

Preţul biletului diferă în funcție de numărul de persoane:
100 lei - o persoană
Conferința va fi transmisă și online, iar prețul unui bilet este de 70 de lei.
Rezervă un loc aici: https://goo.gl/oCGmc4
Pentru detalii suplimentare: ☎ 0756. 242.667

B24Kids by Anca Ilie este partener media la eveniment. Vom transmite de la fața locului impresii de moment, și un articol mai cuprinzător după eveniment.

Oana Moraru, despre adolescență - și concurs pentru invitații gratuite la eveniment

Se scrie mult despre adolescență în ultima vreme, sau doar dau eu tot mai des de astfel de articole, cărți, lucrări, pentru că mă interesează? Caut eu tot mai mult să îmi elucidez niște necunoscute, temeri, angoase legate de această "vîrstă ingrată", sau de fapt e o preocupare generală a părinților conștienți, cu copii preadolescenți și adolescenți? 

Discuțiile pe tema acceptării și susținerii parcă n-au fost niciodată atît de multe, și în același timp, atît de puține. Simt uneori că trebuie să citesc și mai mult, să aflu și mai multe, să înțeleg și mai clar... și apoi vin acasă, la preadolescenții mei, și toată teoria se amalgamează, se topește cînd dă de practică. E ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată, dar dacă nu îl practici des, riști să te împiedici și să cazi la următoarea urcare pe două roți.

Așa că atunci cînd am aflat de seminarul Oanei Moraru din 5 mai 2018 despre marile transformări din viața copiilor noștri, nu am putut decît să mă bucur! Uite, încă o ocazie să aflăm cum se formează standardul intern, care este drumul definirii identității, al asumării de sine și al încrederii în propria voce? Cum apar selecțiile de traseu școlar, cum se împletesc nevoile practice cu vocațiile aparent neproductive? Conflictul cu familia – o fumigenă sau un divorț adevărat? 

Va fi un seminar despre ferestrele de oportunitate ale adolescenței, despre creșterea cognitivă și împlinirea emoțională.

"Vă invit să înțelegem această imagine complicată emoțional și social, într-un atelier dedicat dascălilor și părinților cu copii între 9 și 18 ani. Vom răspunde, împreună, la cele mai neliniștitoare întrebări, punând sub reflector experiența mea ca mamă și ca dascăl, alături de cele mai interesante puncte de vedere ale specialiștilor în adolescență." - spune Oana Moraru, fondator al școlii Helikon, expert educațional.

Cîteva din întrebările la care evenimentul va încerca să răspundă sunt:

- este adolescența doar un mit?
- să am sau nu încredere în copilul meu?
- cum mă apropii de el când nu mai comunică?
- cum să îl ajut să evite excesele?
- cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
- cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
- cum îl ajut să aibă încredereî n el?
- cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
- ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
- care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
- cum îl ajut să își găseasă vocația?

Oana Moraru vă așteaptă cu mare drag și convingerea că informația de calitate face diferența în viața copiilor noștri chiar de a doua zi. Va fi un seminar-dialog de 5h , cu timp pentru discuții și răspunsuri individuale. Vor fi prezenți și ADOLESCENȚI adevărați, invitați care vă vor da, de la sursă, cele mai autentice răspunsuri.

B24Kids by Anca Ilie este partener media la eveniment, ocazie cu care:

1. Vă oferim detalii pentru înscriere:
- Prețul unui bilet este 190 lei. Pentru grupurile de minim 10 persoane prețul este 160 lei.
Pachet special: 4 părinți susțin un dascăl. Cu acest pachet special, cadrele didactice au posibilitatea de a participa gratuit, dacă 4 părinți plătesc biletul de participare.
- Pentru a vă rezerva un loc în sală vă rugăm să completați formularul
https://goo.gl/forms/2dqjGSpYjYNdqATY2
Înscrierea este completă după efectuarea plății.
Vă rugăm să trimiteți prin formularul de înscriere, 2 întrebări care vă frământă sau vă pun în dificultate în relația dvs. directă cu copilul sau școala (formulări scurte, de maxim 2-3 rânduri fiecare, pentru că sigur vom avea ocazia să elaborăm și în funcție de interesul sălii sau de categoriile de probleme pe care le ridică și ceilalți părinți).
Locurile sunt limitate!
Pentru detalii și nelămuriri puteți să trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com

2. Vă oferim posibilitatea de a cîștiga prin concurs (și tragere la sorți) 2 invitații gratuite la evenimentul organizat pe 5 mai, pentru 2 blog-ascultători care ne răspund la întrebarea: de ce ați vrea să veniți la această conferință? Adică, ce doriți să aflați? 

Puteți trimite răspunsurile la comentarii la acest post pînă sîmbătă 21 aprilie (inclusiv), iar duminică vom decide cîștigătorii pe care îi vom bucura cu invitațiile gratuite.

Succes!

3. Vom transmite de la fața locului impresii și după eveniment un articol mai detaliat privind lucrurile noi (sau și pe cele mai vechi, dar necunoscute încă) pe care le aflăm acolo.

Ne vedem duminică, la conferința despre inteligența parentală!

Meseria de părinte este una foarte... bulversantă. Și nici nu vreau să intru în nevoile primare ale creșterii unui copil: hrană, haine, sănătate etc. Vorbesc ”doar” despre nevoile lui emoționale. Pe care copilul, nici mic, dar deseori nici mar, nu știe să și le exprime. Sau mai bine spus, nu știe să le recunoască, să le eticheteze, să le controleze. Că de exprimat, și le exprimă de la cea mai fragedă vîrstă. Punîndu-ne pe noi, părinții în dificulatea de a ... traduce emoțiile în stări, cuvinte și explicații, motive. 

Anxietatea de separare poate că este prima dintre ele, care îi apare copilului încă din primele luni de viață. Mama dispare din raza vederii lui, el nu știe, nu poate, estima timpul absenței sale. Și de aici, ”tragedia” că a fost abandonat acasă, cu tatăl sau bunica, la grădiniță, pe stradă etc.

Apoi sunt furia, gelozia, teama și toate celelalte. Și parcă - o spun ca mamă - paleta devine tot mai bogată odată cu trecerea timpului și avansarea în vîrstă a copilului :)

La fel de adevărat este că în ziua de azi avem instrumente de parenting tot mai bogate și variate care să ne ajute în această muncă de ”traducere” a emoțiilor. Unele dintre ele sunt cărți, altele - interacțiuni cu oameni care se pricep, care și-au făcut un scop în viață din a ajuta cadrele didactice, părinții și copiii să interacționeze unii cu alții în modurile cele mai bune, plăcute, transformatoare, integratoare.

Iar unii dintre cei mai buni specialiști în domeniu sunt Diana Stănculeanu de la Salvați Copiii, Urania Cremene, expert de parenting, și Gaspar Gyorgy, psihoterapeut clinician. Adică, cei care vor susține prezentările din cadrul conferinței ”Cultivarea inteligenței parentale prin curaj, compasiune și conectare” duminică, 29 octombrie, la Biavati Events.

 

Încă mai aveți timp pînă pe 27 octombrie să vă înscrieți ca să puteți participa la conferință! Aici se fac înscrieri și puteți găsi mai multe detalii despre eveniment. Acesta va fi moderat de Paula Herlo, senior corespondent ProTV.

De altfel, am mai scris despre eveniment aici unde puteți găsi și programul conferinței, ordinea în care cei trei specialiști anunțați mai sus vor vorbi despre importanța sănătății sexuale, stiluri parentale sau inteligența emoțională.

Ne vedem acolo duminică, da?

Adolescenţa, un taifun emoţional. Despre atelierul cu Oana Moraru

Acum câteva zile, mi-a trecut fugar prin minte (mi se mai întâmplă) fix aşa, fix în engleză:
- I'm a teenager myself!!
Un fel de... scuză, un fel de a mă disculpa că şi eu am nevoie de înţelegere, sau că nu înţeleg mai mult, nu pot mai mult în relaţia cu copilele mele pre-adolescente. Şi m-a suprins acest gând aşa, dintr-o dată, out of nowhere.

Evenimentul la care am participat duminică 28 mai, susţinut de Oana Moraru şi numit "Adolescenţa - anii identităţii", mi-a confirmat gândul involuntar. Psihologii spun că în adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!

În adolescenţă se reactivează tot ce a rămas nerezolvat din copilărie! Iar dacă nu se rezolvă nici atunci, se activează din nou după 40 de ani. Atunci când copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei, de obicei noi avem 40 de ani. Aşadar, de aici o dublă criză a adolescenţei!

La vârsta de 2-5 ani a copilului, vorbim mult de limite, cum punem limite copiilor cu blândeţe, cum întind ei de aceste limite, cum fac tantrumuri etc. Tendinţa de a întinde limitele se reactivează din nou în adolescenţă. Când adolescentul simte că prietena lui s-a uitat la altul, sau adolescenta vede că cea mai bună prietenă ar fi prietenă şi cu altă fată, e ca şi cum a căzut cerul pe ei, literalmente! E o mare tragedie pentru ei, pe care noi am face mai bine să n-o bagatelizăm! Adolescentul are nevoie să fie ascultat, să i se dea dreptate... şi cam atât. Nu caută soluţii la părinţi, le are, le ştie sau le va descoperi. Are nevoie doar de o ureche aproape. În supărarea adolescentului sau adolescentei că e părăsit/ă de prietenă este o furie care vine din teamă. O teamă cu rădăcini tot în copilărie, există undeva în "fundal" o părăsire, un abandon. Oamenii merg inconştient spre cei care îi fac să retrăiască acea "părăsire", pentru că, inconştient, corpul vrea să se vindece.

Dar acele limite sunt bune şi ele trebuie să existe în continuare. Un adolescent crescut absolut relaxat, fără niciun fel de limite sau restricţionări, e ca un vapor care pluteşte în derivă: nu poate şti încotro e malul (metafora îmi aparţine, dar am dedus-o din discuţiile de astăzi).
Copiii au nevoie să-i vadă pe părinţi ca pe nişte super-puteri, nu să dispună de ei la orice oră. Au nevoie de limite, şi de aceea îşi doresc să salveze relaţia cu părintele.
Cu toate acestea, acum, în adolescenţă, se produce şi un fapt mai "parşiv": adolescenţii au nevoie "să-şi calce în picioare părinţii", la nivel simbolic, pentru a-şi pregăti independenţa.

Aşadar, dacă aveţi aşa o vagă idee că adolescenţa e grea, priviţi "the big picture" şi vedeţi cum e de fapt cu 2 crize deodată, cu 2 adolescenţe în plină desfăşurare: a copilului de 13-18 ani, şi a părintelui de 40 de ani, redeşteptată! E foarte greu să repari suferinţa copilului, când părinţii se raportează la aceleaşi repere emoţionale ca ale unui adolescent - spune Oana Moraru.

De multe ori, adolescenţii nu mai povestesc părinţilor nimic (din mărturisirile adolescenţilor prezenţi la conferinţă astăzi) pentru că atunci când o fac, fie nu sunt luaţi în seamă pe de-a-ntregul, problema e bagatelizată, părinţii neagă, banalizează; fie aceştia caută soluţii în locului copilului; fie chiar se vaită mai rău decât copilul de "trauma" declanşată involuntar în părinte.

Dar tot ce fac, simt, trăiesc adolescenţii face parte din pregătirea pe care o face Mama Natură pentru plecarea lor de-acasă, pentru trecerea de la statutul de adolescent la cel de adult, pentru desprinderea de cuib.

Cele patru caracteristici principale ale adolescenţei, disecate şi explicate foarte pe larg şi de multe ori sugestiv de toţi cei de faţă în cadrul evenimentului de astăzi, sunt, în opinia Oanei Moraru (şi a surselor sale, constând în studii şi lecturi în ultimii 20 de ani pe această temă):

1. Hipersensibilitate emoţională - sistemul limbic - adică acea parte a creierului responsabilă cu emoţiile - se activează foarte puternic în adolescenţă. În vreme ce cortexul frontal - nu, deloc. Sistemul limbic primeşte de la amigdală doar emoţia puternică, frica ce declanşează acel "fight or flight". Abia după o vreme, cortexul prefrontal care e dezvoltat la adult calmează amigdala că nu e niciun pericol real.
Acum ei sunt buni detectori ai sentimentelor noastre: simt imediat falsitatea, ipocrizia, simt dacă intrăm la ei în cameră "cu o agendă" (să-i certăm pentru ceva). Tot acum sunt dependenţi de recompense (creşte nivelul dopaminei)
Ritmul fiziologic al adolescenţilor este diferit, ei au acum nevoie de mult somn (10 ore pe noapte). Capacitatea de reglare a emoţiilor vine din empatie - aşadar este important să i-o dezvoltăm cât mai din timp.

2. Angajare socială şi nevoia de apartenenţă - grupul devine centrul preocupărilor adolescentului, nevoia de a face parte din grup, lucru care părinţilor uneori nu place, dar care e de o importanţă crucială pentru adolescent. Nevoile puternice de identificare cu grupul pe lucruri materiale ("toţi colegii au asta, vreau şi eu") nu trebuie încurajate, iar frustrarea se poate orienta productiv în altceva (de exemplu, într-o activitate sportivă, în voluntariat etc.). Cum arăt, cum mă îmbrac, cum vorbesc - adolescenţii ajung să copeize tot ce văd în jur. Dar cu cât părintele îşi expune temerile ca adolescentul să nu copieze "apucăturile" unui grup, cu atât mai mult acesta se duce mai mult spre acel grup. De regulă, copiii cad sub influenţa grupului - dar nu rămân acolo (asta e vestea bună!) Cel mai bun lucru pe care îl poţi face, ca părinte, este să îl echipezi cu "filtru de ghidare" cu mult înainte de a ajunge în "anturaje".

3. Nevoia de nou, de neprevăzut, de pericol - este perioada când sunt atraşi de cele mai diverse pericole (curse, bungee jumping, droguri, sex de timpuriu etc.), aceasta vine dintr-o creştere mare a dopaminei, hormonului care e responsabil cu câştigarea de recompense rapide şi adrenalina. Statistic, în adolescenţă se întâmplă cele mai multe accidente şi decese.
Da, recunosc că eu una m-am speriat de potenţialul negativ al adolescenţei (lucrurile rele pe care unii adolescenţi le încearcă).
Şi aici tot empatia furncţionează reglator. Autocontrolul şi discernământul au legătură cu regulile şi structura din copilărie! E important să învăţăm copilul să dezvolte o relaţie cu propriul creier. Dacă se duce cu totul într-o relaţie toxică, rea, trebuie văzut de ce alţii îl împlinesc şi unde şi-a pierdut identitatea de sine.

4. Chestionare şi explorare creativă - adolescentul are nevoie să facă greşeli, să exploreze pentru a deveni ceea ce e ulterior. Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc.
În istoria omenirii, minţile de adolescenţi au schimbat, au revoluţionat lucrurile.

"Marea creştere a copiilor nu se întâmplă în şcoală, ci în activităţi non-formale şi extraşcolare, programe de voluntariat, teatru, echipe sportive etc." Oana Moraru

Şi atunci, singura responsabilitate a părinţilor este formarea în copii şi apoi adolescenţi a unui sistem intern de ghidare. Ideal ar fi ca aceasta să se întâmple de cât mai timpuriu.
Este vorba despre un sistem intern, o selecţie pe care adolescentul să ştie să o facă. Or, pentru asta e nevoie de mai multe "pregătiri" prealabile. De exemplu, percepţia propriului sine dispare atunci când eşti criticat. Aşadar, critica nu ne va ajuta să putem dezvolta în copilul nostru acel "al şaptelea simţ" al pericolului, dacă îl criticăm tot timpul.
De asemenea, autonomia scade atunci când îl ajutăm prea mult pe copil-adolescent.
Capacitatea de a lua decizii nu se formează când eşti pedepsit.

Potrivit Oanei Moraru, sistemul intern de ghidare este facilitate de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- lasă-i să gândească
- lasă-i să înveţe din alegeri
- lasă-i să rezolve singur
- oferă-le empatie şi înţelegere
- lasă-i să facă greşeli
- foloseşte numai afirmaţii aplicabile
şi invers, ce e bine să NU facem cu copilul nostru, dacă vrem să construim în el un sistem intern de ghidare:
- nu-l dezbrăca de conceptul de sine!
- nu face totul pentru el!
- nu confunda consecinţele cu pedeapsa!
- nu-i salvaţi de la problemele lor!
- nu îi hrăniţi cu credinţe nefolositoare!

Trebuie să le dezvoltăm adolescenţilor vocea interioară, să înţeleagă că mintea lor poate fi controlată, nu că mintea îi controlează pe ei. Aceasta se poate face prin tehnici de mindfulness. Noi nu suntem nici mintea noastră, nici corpul nostru, nici emoţiile noastre. Suntem acestea trei la un loc - şi încă ceva. Identitate este formată din acestea toate la un loc, fiind a patra componentă a noastră.

De reţinut: copiii au venit pe lume ca să înveţe de la viaţă. Noi, părinţii, suntem doar o mică părticică din această viaţă. Copiii nu ne aparţin, iar noi putem avea influenţă asupra lor până la maxim 16 ani!
(Pe urmă îi preia sistemul, care e mult mai puternic decât noi - dar asta e deja o altă discuţie, ce nu face obiectul celei de faţă.)

Reamintesc, evenimentul a abordat tematica adolescenţei, adică acea perioadă de vârstă instalată cumva după terminarea primelor furtuni hormonale şi transformări ale pre-adolescenţei şi mai departe, deci vârsta de la 13 până la 18 ani. După unii cercetători, adolescenţa se termină la 24 de ani, glumea Oana Moraru în deschiderea conferinţei.

Mulţumesc organizatorilor pentru ocazia de a o asculta pe Oana Moraru şi pe adolescenţii cu care a venit! Părerile lor au cântărit foarte mult, a fost foarte interesant să auzim şi faţeta aceasta a problemei! I-am văzut în carne şi oase, sunt bine, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le trăiesc. 

A te enerva sau a nu te enerva. Aceasta-i întrebarea!

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu mă enervez pe copii - deşi încerc din răsputeri să nu. Şi cam de fiecare dată, enervarea asta e urmată (la un moment dat, desigur) de calmare, care e urmată de... ceva şi mai grozav: de auto-învinovăţire. De ce am ţipat? Nu puteam doar să explic calm?

Nu, pentru că sunt om, şi după ce am explicat deja calm de câteva (zeci de) ori, nu îmi mai pot ţine nervii în frâu.

Dacă eşti părinte, cu siguranţă te-ai enervat măcar o dată pe copilul tău. Hai, nu te aude nimeni, poţi să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti asta. A, nu doar o dată? Bine, e în regulă şi asta.

Pentru că am aflat că toţi părinţii se enervează pe copii uneori. Dr Laura Markham vorbeşte despre stresul şi presiunea zilnică - întâlniri la care am întârziat deja, lucruri pe care am uitat să le facem până în ultimul moment, îngrijorări legate de sănătate sau finanţe... lista este nesfârşită. Iar în mijlocul tuturor, puneţi un copil care nu-şi găseşte un adidas când trebuie să ieşiţi pe uşă, sau brusc şi-a amintit că are nevoie de un caiet nou pentru şcoală astăzi, deşi e ora 10 seara, îşi tachinează sora mai mică sau are chef de harţă. Şi aveţi tabloul complet, din care nu puteţi ieşi fără o enervare pe cinste!

credit imagine

Dacă recunoaştem cinstit, ştim că am putea face faţă oricărei provocări de parenting mult mai bine dacă suntem calmi. Dar în mijlocul furtunii emoţiilor şi nervilor, ne simţim îndreptăţiţi să fim furioşi. Cum poate copilul ăsta să fie atât de iresponsabil, lipsit de respect, nerecunoscător sau chiar răutăcios?

Dar oricât de rău ni s-ar părea comportamentul copilului, nu acesta e cel care provoacă răspunsul nostru furios, spune Dr Laura Markham. Vedem comportamentul copilului ("A lovit-o din nou!"), şi tragem o concluzie ("O să ajungă un psihopat!"), care duce la alte concluzii ("Sunt o mamă rea!"). Această cascadă de gânduri dă naştere unui tumult de emoţii - în acest caz, teamă, groază, vinovăţie. Nu putem suporta acele sentimente. Cea mai bună apărare este atacul, aşa că ne aruncăm asupra copilului cu furie. Întregul proces durează cel mult două secunde.

Poate că şi copilul vă apasă butoanele, dar nu el este cel care provoacă răspunsul vostru. Orice problemă care te face să izbucneşti îşi are rădăcini adânci în propria copilărie. Ştim asta pentru că ne pierdem capacitatea de a gândi clar în acele momente şi începem să ne purtăm ca nişte copii, făcând - nimic altceva decât... un tantrum!

Vestea bună care vine de la Dr Markham este: "Don't worry. That's normal." Nu vă faceţi griji, e normal. Cu toţii intrăm în relaţii de parentaj răniţi într-un fel sau altul din propria noastră copilărie, iar copiii noştri scot la iveală toate acele răni. Ne putem aştepta ca vlăstarele noastre să se poarte astfel încât să ne facă să sărim de pe o stâncă uneori. De aceea e responsabilitatea noastră, ca adulţi, să stăm departe de stâncă.

DE CE ne enervăm aşa de tare pe copii?

Părinţii şi copiii au capacitatea să se provoace unii pe alţii mai rău ca oricine. Chiar adulţi fiind, suntem adesea iraţionali în relaţia cu propriii noştri părinţi. (Cine te enervează cel mai tare şi te face să te porţi mai copilăros decât mama sau tata, chiar ajunşi la bătrâneţe?)

Tot astfel, copiii noştri ne apasă butoanele exact pentru că sunt copiii noştri. Dr Laura Markham spune că psihologii numesc acest fenomen “fantomele de la grădiniţă”, expresie prin care psihologii înţeleg că ai noştrii copii stimulează sentimentele intense ale propriei noastre copilării, iar noi răspundem adesea re-activând inconştient trecutul, care zace, ca nişte hieroglife uitate adânc în pshicul nostru. Temerile şi furia copilăriei sunt puternice şi ne pot copleşi chiar adulţi fiind. Poate fi o provocare enormă să punem aceste fantome la culcare.

Ajută să ştim toate astea, dacă ne chinuim să facem faţă furiei. Pe mine, când am dat de articolul acesta al dr Markham pe site-ul ei, pe care îl urmăresc, m-a ajutat enorm să aflu că nu-s chiar o ciudată isterică, ce ţipă în permanenţă la copii. M-a ajutat să aflu că e ceva normal şi să înţeleg mecanismul din spatele nervilor mei.

La fel de important, spune dr Markham, pentru că ne dă un control asupra nouă înşine, e bine să ştim că furia parentală poate fi dăunătoare copiilor foarte mici.

credit imagine

Mai multe despre Ce se întâmplă cu copilul tău atunci când ţipi sau loveşti?, sau mecanisme prin care putem să ne gestionăm furia (cum ar fi, stabileşte limite înainte de orice criză, calmează-te înainte de a acţiona, ia cinci minute de pauză, ascultă-ţi furia, nu acţiona împins de ea şi caută ajutor specializat, dacă te confrunţi mai des cu furia) puteţi citi urmărind site-ul dr Laura Markham, Aha! Parenting.
Articolul integral se găseşte aici, iar o parte din el tradusă de mine se găseşte aici.

credit imagine

Şi chiar mai bine, puteţi afla mai multe direct de la dr Laura Markham sâmbătă, 13 mai 2017, în cadrul conferinţelor Dr Laura Markham la Bucureşti. 

Programul conferinţelor:

Conferinţa 1: orele 10.00-13.00

Cum să devii un părinte mai blând

Conferinţa 2: orele 14.30-17.00

Cum să creşti un copil inteligent emoţional

Detalii şi înscrieri puteţi găsi aici

Deci, cu cine mă întâlnesc sâmbătă, în sala conferinţei de la Rin Grand Hotel?

(Şoseaua Vitan-Bârzeşti nr 7D, Bucureşti)

Copilul de 6-12 ani, acasă şi la şcoală

Există din capul locului o distincţie clară între casă şi clasă, între acasă şi la şcoală.
Capacitatea de atenţie vine şi de acasă, şi de la şcoală, dar pe pârghii diferite, în feluri diferite.

La şcoală - copilul se reconfigurează pe el faţă de restul grupului, ca un Hub de unde pornesc autostrăzile. La şcoală e grupul: EU şi restul. E sincronizarea cu grupul, cu care trebuie să se alinieze priferic, sincron (vezi exerciţiile în care copiii dintr-o clasă sunt puşi într-un şir şi ei trebuie să capete treptat imaginea lor, în grup, imaginea de ansamblu, vederea periferică).

Acasă - noi, părinţii, greşim când încercăm să-i facem motivaţi cu aceleaşi instrumente ca la şcoală. Acasă e individualul: EU şi EU şi restul. E ritmul propriu (vezi exerciţiile de genul, prima lecţie de dans, la care copilul dansează cum vrea el, în ritmul lui).
Cei mai buni din punct de vedere academic sunt acei copii din clasă care se sincronizează cu ritmurile celorlalţi.
E foarte important de înţeles că acasă e o altă paradigmă!

La şcoală - condiţionare:
dacă răspunzi corect, primeşti notă mare
dacă iei notă mare, primeşti premiu
dacă ... atunci...

Acasă - acceptare:
Acasă nu avem voie să folosim "dacă", copilul e acceptat aşa cum e, deci trebuie să facem un shift de paradigmă, acasă nu suntem profesori, copilul are deja profesori la şcoală. Plus, dacă e certat pentru ceva la şcoală, nu mai trebuie certat şi acasă, ci acceptat şi înţeles comportamentul respectiv.
Toţi copiii vor să-şi mulţumească adulţii semnificativi din viaţa lor. Când părintele îşi pune pălăria de profesor lângă copilul lui, acesta vrea să mulţumească şi nu se simte acceptat, se simte condiţionat, ca la şcoală.

La şcoală - modul administrativ (stau cuminte în bancă şi ascult)
Acasă - modul casnic, iar dacă mama face pe profesorul eu vreau s-o scot din pepeni.

Perioada 6-12 ani este o etapă în care copiii devin foarte atenţi la lupta între:
- competenţă
- inferioritate

La şcoală sunt foarte sensibili să fie competenţi. Când primesc etichete, se vor strădui să se complacă în cadrul acelui "frame", al acelei etichete - pe legea minimului efort. Natura e construită pe legea minimului efort (iarba nu se gândeşte să crească). Deci copilul va face doar cât e minim necesar ca să se integreze în acea etichetă.

Etichetele pe copii dezvoltă oameni cu inteligenţă fixă, setată. Cazul de preferat este cel cu o inteligenţă flexibilă, creativă. Pentru aceasta trebuie lăudat procesul, mai degrabă decât rezultatul, drumul pentru a ajunge la o realizare, mai mult decât realizarea, în sine.

Casa şi clasa sunt două lumi complet diferite, dar complementare.

Intervalul 6-12 ani e foarte mult centrat pe acea luptă - competenţă vs inferioritate. De aceea acasă trebuie să nu mai continuăm în paradigma de la şcoală.

Plictisirea este bună

Întâlnirea cu sinele are loc doar atunci când copilul e singur, plictisit, cu ochii în tavan. Noi nu prea îi lăsăm să ajungă acolo pentru că le oferim repede noi stimuli, de teamă să nu se plictisească. Or, ei trebuie să treacă prin acel moment de frustrare.

Uneori copiii nu achiziţionează scris-cititul până la finele clasei a II-a pentru că nu au achiziţionat, înainte, coordonarea oculo-motorie. Şi asta, uneori se rezolvă prin terapie. Copiii funcţionează foarte bine cu poveşti. De aceea terapia copiilor se face cu poveşti vindecătoare.

Acasă avem alte pârghii de dezvoltare a atenţiei: ajutorul oferit la treburile casei, şters, spălat, aranjat patul, făcut curat în camera proprie. Din aceste exerciţii de educaţie fizică şi de igienă a ajutatului în casă şi pentru sine apare un fel de antrenament al minţii de a asuma responsabilităţile academice.

Dacă nu face nimic acasă, nu va face nimic nici la şcoală!

Totul porneşte din controlul corpului. Dacă noi le dăm pe tavă tot, le scoatem hainele din dulap ca să se îmbrace, îi spălăm pe dinţi şi pe cap, le spălăm chiuveta de pastă de dinţi etc, nu se va dezvolta capacitatea de atenţie. Un pic de "suferinţă" (de genul, şi-a uitat manualul acasă sau nu şi-a luat căciulă pe o zi răcoroasă) educă autocontrolul cognitiv.

Autocontrolul cognitiv de a redacta eseul la limba română, la examenul de capacitate, porneşte din acelaşi loc din creier de unde porneşte autocontrolul cognitiv de a-şi duce hainele murdare la spălat!

Nu există fericire fără integrarea umbrei, eşecului, tensiunii şi frustrării. Poate părea un pic crud, sau cinic, dar dacă sunteţi cinstiţi cu voi înşivă şi cu copiii voştri, veţi vedea că aşa e!

Nu le putem pretinde profesorilor să-i atragă, să fie fascinanţi la ore, dacă copiii nu au autonomia propriului corp! Cei mai buni copii dezvoltaţi academic au rutina gestionării propriului corp, a propriului program pe o săptămână, periferic. Altfel, ei doar văd în ochii părinţilor că sunt neputincioşi (dacă nu sunt lăsaţi să facă nimic, pe motiv că nu pot, sau că treaba lor e să înveţe, nu să-şi ducă hainele la spălat. Astea două sunt legate! Nu se poate prima fără a doua!).

Pe de altă parte, foarte multe lucruri din educaţia de acasă se irosesc prin confuzia cu şcoala. Ne facem noi, părinţii, profesori acasă. Or, intelectul copilului nu va creşte dacă tot ce fac cu el fac de pe poziţii de forţă. Valabil şi la şcoală, pentru acei profesori mai duri, care cred că trebuie să se impună cu forţa. Pe modelul care-mi place mie mult, că o floare nu creşte mai repede dacă ţipi la ea.

Doar 10% dintre copiii care termină clasa a IV-a au acel intelect şi stil analitic care să le permită să dea examenul pentru clase speciale, pe modelul academic al specializării superioare. Restul, marele rest, trăiesc mereu sentimentul că sunt forţaţi. Dar nu aici trebuie să-i forţăm, nu trebuie să dovedim prin scindare de sine că sunt deştepţi şi nu proşti. Nu poţi să-i strângi tu părul de pe chiuvetă, şi apoi să-l duci la clasa specială pentru olimpici la mate, aşa ceva e în contradicţie cu el! Dacă noi continuăm să credem că fericirea se obţine forţând efortul academic, ca să ajungă mai repede la bogăţii, şi relaxând toate celelalte atribuţii şi responsabilităţi care le revin, greşim mult! E ca şi cum am scinda corpul de minte. Iar la mijloc, între ele, e emoţionalul.

Şi noi trebuie să lucrăm cu noi înşine, trebuie să fim muncitori şi ambiţioşi. Trebuie să dezvoltăm în ei abilităţi de autocontrol al propriului corp, ca să poată ajunge la autocontrolul academic.
Dacă reluăm cu copilul acasă lecţia, pentru că are nevoie de exerciţiu sau explicaţii suplimentare, măcar să n-o facem de pe poziţii de forţă sau frustrare.

Concluzia: autocontrolul cognitiv şi dezvoltarea intelectuală vin din autocontrolul corpului şi responsabilităţile de-acasă.

Ce spun eu şi ce auzi tu? - despre noua ştiinţă a iubirii

Alice Năstase Buciuta, moderator al evenimentului

Partea a doua a conferinţei de ieri, susţinută de Gáspár György, sub titlul "Ce spun eu şi ce auzi tu?" a abordat tema Noua ştiinţă a iubirii şi strategii eficiente pentru (re)umanizarea relaţiilor de cuplu

Ce este iubirea?, De ce iubim aşa cum iubim?, Ce legătură există între relaţia părinte-copil şi relaţia de cuplu? - sunt întrebări care suscită interesul de când e lumea!

Noua ştiinţă a relaţiei de iubire se bazează pe o serie de teorii, printre care se numără teoria ataşamentului, descoperiri neuro-biologice, teoria IMAGO, teoria soţilor Gottman.

Teoria ataşamentului spune că există 4 tipuri de ataşament:
1. ataşament sigur (sau securizant)
2. ataşament anxios
3. ataşament evitant
4. ataşament dezorganizat

Nevoia de ataşament există încă din perioada intrauterină şi ajunge să se stabilizeze până la vârsta de 2 ani, când nici nu exisă memorie explicită, ci doar memorie implicită, din care nu putem extrage informaţii. Şi tocmai în această memorie implicită e setată această aşteptare, inconştient: ataşamentul, că eşti o persoană "iubibilă" şi că ceilalţi sunt buni.

Potrivit studiilor de specialitate, ataşamentul de tip securizant se întâlneşte la un procent de circa 50% din populaţia globului. În vreme ce ataşamentul nesănătos (celelalte 3 tipuri de ataşament), tot atât. Din aceştia, atşamentul anxios şi cel evitant sunt împărţite în mod aproximativ egal, în vreme ce doar 2-3% din populaţie au un ataşament dezorganizat, iar aceştia sunt clinicii, cei cu tulburări.

Cel mai frecvent întâlnite în terapia de cuplu sunt cei cu cele două tipuri de ataşament: anxios şi evitant, diferenţa dintre ele fiind că în timp ce ataşamentul evitant are o atitudine de superioritate la nivelul relaţiilor, o teamă legată de apropierea de relaţie, pentru el, iubirea este sinomină cu pierderea independenţei; ataşamentul anxios, la nivel de relaţie simte foarte multă neîncredere şi teamă de a fi părăsit.

Bazele tiparului de ataşament se pun în primii 2 ani de viaţă, dar e destul de flexibil să se schimbe. Anxios şi evitant pot deveni ataşament sănătos, cu condiţia să existe dorinţă de schimbare şi relaţie. Nimeni nu e 100% anxios sau 100% evitant. Dar şi dacă e ambivalent, atunci va fi influenţat de partener.

La nivelul relaţiei de cuplu, persoane cu tipuri de ataşament opus se atrag. Conştientizarea este elementul cheie.

Ataşamentul evitant

Studiile arată că de cele mai multe ori, ataşament evitant au bărbaţii (dar nu întotdeauna). Motivele nu ţin de sex, ci de intelect. Pentru că cei cu ataşament evitant sunt foarte inteligenţi, analitici, pragmatici.
Evitantul preferă să se afle la o distanţă sigură de relaţie, de aceea îşi construieşte strategii de detaşare, tipare cognitive şi comportamente de protest.
Tipul de ataşament evitant e atât de bine întipărit în memoria implicită, încât repetă acelaşi tip de relaţie în şcoală, liceu, maturitate. Practic, evitantul nu vrea deloc o relaţie, el a învăţat că iubirea doare şi deci nu vrea să intre într-o relaţie în care să sufere. Deci, el îi va vedea mereu partenerului/partenerei doar defectele.

Evitantul e bântuit de fantoma fostelor relaţii (a fost mai bine cu X sau cu Y, şi mereu rămâne cu gândul la posibile întoarceri la acele relaţii), dar şi de fantoma partenerului ideal (undeva, acolo, după colţ, există un partener perfect care mă aşteaptă). Dar de fapt, în ambele cazuri visezi după cai verzi pe pereţi, iar partenerul perfect nu există!
Evitantul nu poate spune "te iubesc", se distanţează, are nevoie mereu de "me time", după orice moment tandru sau întâlnire reuşită.

Evitantul e vizibil în comportamente sociale, relaţiile în societate; este perfecţionist, vede doar partea goală a paharului (mai ales dacă nu conştientizează acest lucru).

Nu există persoana perfectă, dar dacă există, aceasta nu are nevoie de mine! - cu cât evitantul înţelege mai repede acest lucru, cu atât mai bine pentru el şi relaţia lui de cuplu!

Evitantul interpretează negativ defectele partenerului.
El nu accesează emoţiile celuilalt, fiind astfel perceput ca rece, nu există empatie din partea lui.
Toate acestea sunt gânduri automate la evitant, dar dacă nu le conştientizează, va fi rău pentru relaţie.

Creierul uman produce hormonul îndrăgostirii ("fenil-etil-amina"), dar nu-l poate produce mai mult de 2-3 ani. După aceea, gesturile frumoase dintr-o relaţie devin responsabilitatea noastră.

De cealaltă parte, ataşamentul anxios preferă să nu existe distanţă între partenerii cuplului. De aceea dezvoltă strategii de supraactivare emoţională, tipare cognitive şi comportamente de protest. Supraactivarea emoţională înseamnă că identifică pericolul şi în exagerează; anxiosul crede că nu există nicio altă strategie decât controlul.

Studiile arată că creierul produce zilnic între 12.000 şi 60.000 de gânduri, dintre care 80% au conţinut negativ, dintre care 85% nu devin niciodată realitate, iar 80% se repetă. Anxiosul se agaţă de relaţie şi de partener, e needy şi moody.

Dar aşa cum exagerează pericolul, el exagerează şi valoarea, calităţile, ajungând să-l ridice în slăvi pe partener. Contra-efectul este că scade propria lui stimă de sine, iar el intră în regresie, ducând la comportamente haotice.

Stilul de protecţie al evitantului este exact ceea ce îl atacă pe anxios. Dacă evitantul ar şti cum să reacţioneze, ar evita furtuna. Dar nu îi vine să se comporte astfel încât să nu provoace anxiosul.

Una din realităţile vieţii noastre este aceea că relaţiile au un termen de valabilitate.

Pe de altă parte, schimbarea se produce atunci când relaţiile trec prin situaţii de criză.

Pentru a ajunge de la Dezastre la Maeştri primul pas este: să ne recunoaştem tipul de ataşament. Altfel, riscăm să rămânem blocaţi în inconştient.

Teoria IMAGO spune că nu ne alegem partenerul indiferent, ci intenţia superioară a relaţiei de iubire este de creştere şi vindecare. Eu aştept de la partener să-mi ofere exact ceea ce el/ea nu poate să-mi ofere. Dar dacă ţin cont de nevoile partenerului vom progresa amândoi.

Harville Hendrix şi Hellen Hunt au dezvoltat teoria IMAGO şi tot ei sunt autorii frumoasei idei că fiinţa umană se naşte dintr-o relaţie, e rănită într-o relaţie şi se vindecă într-o relaţie.

Cei trei paşi ai teoriei IMAGO sunt:

- Recunoaştere
- Analiză
- Revoluţie

Recunoaşterea - recunosc că relaţia nu funcţionează din cauza mea. Trebuie să-mi asum responsabilitatea faţă de el, că eu am o poveste de viaţă cu care vin în cârcă. E greu, dar e mai bine decât să rămâi în dulcele somn al inconştienţei.
După ce ai conştientizat lucrurile, putem schimba comportamentul propriu. Schimbarea să vină de la noi.

Analiza - îmi dau seama că e nevoie ca eu să fac schimbarea. Dar cum am ajuns aici? Ce am în urmă? Cu ce vin din spate?

Revoluţia - este partea cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea şi înseamnă să începi să faci schimbări la propria persoană şi în relaţie. Revoluţia înseamnă şi să-i ajutăm pe parteneri să comunice.

Sunt cel mai important din viaţa mea!

Peste tot suntem în tot felul de relaţii: ca parteneri de cuplu, relaţia de cuplu; ca părinţi, relaţia cu copilul; în calitate de copii, relaţia cu părinţii; relaţii la serviciu, acasă cu vecinii etc. etc.

Gaspar Gyorgy, foto de Anca Ilie

Concluzia conferinţei: relaţiile nu sunt opţionale!

Ce spun eu şi ce auzi tu? - conferinţa despre cuplu şi comportamentele toxice ale partenerilor

Ieri dimineaţă, mi-am luat locul cuminte în imensa sală de conferinţe, plină ochi (aproximativ 400 de participanţi!) de cupluri şi persoane dornice de auto-cunoaştere şi dezvoltare. B24Kids s-a bucurat să se numere printre partenerii media ai evenimentului. 

Şi am purces la consemnarea de notiţe din conferinţa pentru viaţa de cuplu susţinută de Gáspár György. Şi, aşa cum v-am obişnuit, vă împărtăşesc şi vouă cele notate.

Conferinţa a fost împărţită în două părţi, pe care le voi prezenta în două articole distincte, succesiv, pentru uşurinţa urmăririi.

Prima parte - Anatomia relaţiei de cuplu

Cuvântele conflict, ceartă sperie. De ce se ceartă cuplurile? Conflictele sunt inerente relaţiilor. Conflictul sperie deoarece are de-a face cu pierderea legăturii. Din punct de vedere psihologic, conflictul e şi o tentativă eşuată de schimbare. Dar şi un context de creştere, pentru că fiinţa umană îşi activează dezvoltarea în situaţii provocatoare.

Există cupluri fericite ("Maeştri") şi cupluri nefericite ("Dezastre"). Şi unii şi ceilalţi se ceartă. Important e nivelul de inteligenţă relaţională pe care-l au; să ştii să te cerţi astfel încât mesajul să ajungă la partener. Strategiile eficiente de management al conflictului (modalităţi de "ceartă inteligentă"): să reuşeşti să transmiţi mesajul!

Există probleme rezolvabile - pentru care e nevoie de abilităţi speciale, dar problema se rezolvă, şi probleme nerezolvabile - pe care le cărăm cu noi. Trebuie să înţelegem că un partener vine la pachet cu probleme nerezolvabile, adică acele caracteristici foarte diferite de ale mele.

Partenerii "maeştri" nu sunt identici, dar ei au învăţat că perfecţiunea nu există şi nici nu e nevoie de ea pentru fericire.

Conflictele sunt de diverse tipuri, dar un motiv frecvent pentru demararea unui conflict sunt problemele de parenting; altele ar fi concediul, părinţii fiecăruia din partenerii cuplului, iar problemele de infertilitate au o problematică specifică. Problemele nerezolvabile - se numesc aşa pentru că apar mereu, după ani de trai împreună, acea problemă revine. Probleme sunt rezolvabile prin comunicare.

Dezastrele se implică în 4 situaţii, numite şi comportamente toxice, sau "Cei patru cavaleri ai Apocalipsei" în teoria soţilor Gottman:

1. critica
2. intrarea în defensivă
3. dispreţul
4. blocajele de comunicare

1. Când critici, celălalt simte frica (reacţia de luptă, fugă sau îngheţ). Frica duce la defensivă.

2. Nu mai există conectare emoţională şi psihologică, nu mai poţi folosi cortexul prefrontal, care e responsabil de anticiparea consecinţelor.

3. Dispreţul este cel mai toxic, pentru că e o formă complexă de critică plus superioritate. Atunci la celălalt partener apare dezgustul şi prin urmare, se declanşează mecanismele de apărare (ca la mâncarea stricată, de exemplu). Ironia, sarcasmul, glumele în contexte sociale fac parte din acelaşi dispreţ. Trebuie să renunţăm la aceste glume nesărate dacă vrem să cultivăm siguranţa în relaţia de cuplu. Există şi alte comportamente de dispreţ foarte subtile - de exemplu, identificarea greşelilor gramaticale la celălalt.

4. Când se pierde interesul faţă de persoana din faţa mea şi apare un scut de protecţie, apar blocaje de comunicare. Dar celălalt suferă foarte tare, pentru că nu primeşte feed-back, asta doare cel mai tare în relaţia de cuplu.

În general, din punct de vedere statistic, cel mai des în critică se implică femeile, şi în defensivă, bărbaţii, dar nu întotdeauna. Tot studiile arată că în cuplurile fericite nu vom întâlni niciodată dispreţul, chiar dacă, ocazional, ar mai putea apărea semne din celelalte trei comportamente toxice.

Efectul reciprocităţii negative este foarte puternic, negativ atrage negativ. Şi în cuplurile fericite uneori partenerii se mai întâmplă să aibă sentimente negative. Dar ei aleg să fie negativi pe rând, iar fiecare, pe rând, este persoana adultă care se comportă matur.
Trecerea de la Dezastre la Maeştri este posibilă, dar primul lucru important este să renunţăm la negativitate.

Din păcate, problemele relaţionale pe care nu el rezolvăm le lăsă moştenire copiilor noştri (de aceea e bine să le rezolvăm).

Percepţiile - comportamentul rău e doar specific unei situaţii de moment, dar trebuie să ne amintim că persoana din faţa mea nu e rea, în esenţă. Dacă putem să vedem asta la celălalt, e bine! Asta e valabil atât în relaţia de cuplu, cât şi cu copiii noştri.

Comportamentul toxic nu este o trăsătură de caracter, ci e specific unei situaţii. Felul în care îl percepem pe partenerul nostru influenţează relaţia.

Putem afecta chiar fizic sănătatea partenerului, pentru că s-a demonstrat că există un risc legat de cancer şi probleme cardio-vasculare legat de o percepţie negativă.

Conform studiilor de specialitate, 69% din problemele care apar într-un cuplu sunt probleme veşnice. Ceea ce face diferenţa între Maeştri şi Dezastre este că în timp ce cei din prima categorie le acceptă, cei din a doua categorie le transformă în catastrofe şi se blochează în ele.

În timpul blocajelor - te simţi repins de partener, ai senzaţia că nu avansaţi, după dialog apare frustrarea, nu mai există unor şi afecţiune în dialog, dialogul duce la deconectare emoţională. Cuplurile fericite acceptă că există conflicte şi că doar discutând pot găsi soluţii, sau dacă nu există soluţii, măcar se amuză împreună când apar aceste "probleme nerezolvabile" (de tipul, mama-soacră).

Dar cum se produce acceptarea? E ca atunci când accepţi modificările fiziologice care se produc cu corpul tău, odată cu avansarea în vârstă.

Cu ce putem înlocui cele 4 comportamente toxice:

1 - critica - o putem înlocui cu plângeri asumate, fără atac la persoană
De obicei, critica ascunde o nevoie pe care nu am abilităţile necesare ca să o exprim şi atunci atac, critic.

2 - defensiva - o putem înlocui cu asumarea responsabilităţii personale
Dar de fiecare dată o critică ascunde un sâmbure de adevăr. Dacă recunoaştem şi ne asumăm şi partea noastră de greşeală, putem căuta o soluţie.
O relaţie funcţionează sau nu pentru că AMÂNDOI s-au străduit sau au dat-o-n bară.

3 - dispreţul - îl putem înlocui cu lauda, aprecierea, umanitatea
Propunere de antrenament - fiecare să vâneze comportamente pozitive la partener, să ne propunem să găsim zilnic 3 astfel de comportamente bune şi măcar una s-o verbalizăm!

4 - blocajele de comunicare - le putem înlocui cu strategii de auto-liniştire, asumarea vulnerabilităţii şi oferirea de feed-back.
Putem evita blocajele de comunicare atunci când ne permitem să fim vulnerabili şi să căutăm strategiile de relaxare, mindfullness, yoga etc. Dar atenţie! Nu în timpul conflictului, ci înainte de ceartă trebuie exersate tehnicile acestea, cu scopul de a nu exploda, de a ne gestiona mai bine în timpul certei. Cel mai important este să oferi feed-back. E nevoie de multă inteligenţă emoţională şi antrenament relaţional!

Gaspar Gyorgy. Foto de Anca Ilie

(va urma)

Gaspar Gyorgy, despre relaţiile între... părinţi

Ce spun eu şi ce auzi tu? Of, de câte ori am spus asta! Exact cu cuvintele astea! Vorba englezului, dacă aş fi primit câte o liră de fiecare dată când am spus-o, acum eram milionară! 

Dar decât să mă găsesc pe coperta revistei Fortune, aş prefera ca partenerul meu să fie mereu empatic, un adevărat psiholog "wannabe", iar eu să-i fiu înţelegător major al trăirilor emoţionale pe care îi e imposibil să le exteriorizeze verbal! 

Cum aşa ceva nu e posibil, hai să ne acceptăm aşa imperfecţi, încercând esenţialmente să înţelegem că "şi cuplurile fericite se ceaartă" şi să menţinem flacăra iubirii vie, în ciuda micilor (sau marilor, uneori) "diferenţe de opinie" şi schimburi de replici de zi de zi.

Cam aşa am început o scurtă discuţie cu Gaspar Goyrgy, pe marginea conferinţei din 29 octombrie exact cu acest titlu:

Ce spun eu şi ce auzi tu?

A ieşit un mini-interviu, pe care vă invit să-l citiţi mai jos. Şi apoi vă invit să luaţi bilete la conferinţă. Mai sunt câteva zile de Early Bird!

B24Kids: Ce vor afla participanţii la această conferinţă legat de reconectarea cuplului după ce apar copii în familie? 

Gaspar Gyorgy: Experiența terapeutică îmi arată că marea provocare pentru familiile în care au apărut copii este aceea ca adulții să își flexibilizeze suficient de mult psihologia personală încât rolul de părinte să-și găsească spațiu, fără a elimina din schemă rolul de partener. Există multe familii în care adulților le este dificil să intre în rolurile parentale, dificultate care apare mai des la bărbați, dar cu adevărat diferențele de gen nu sunt chiar atât de mari. De asemenea, o altă provocare este aceea că ajungem să ne placă atât de tare rolul de părinte, încât îl sacrificăm pe cel de partener/ă.

Astfel, indiferent de problematica cu care se confruntă un cuplu, esențial este să depunem efortul necesar conștientizării - să ieșim din pânza de preconcepții, presupuneri, mecanisme de apărare - și să aruncăm o privire de ansamblu asupra întregii situații, să vedem unde ne-am blocat și să alegem intenționat și ne-automat cele mai bune modalități pentru depășirea blocajului. Iar despre procesul de conștientizare vom discuta pe larg în conferința organizată pe 29 octombrie. Tot atunci vom discuta și despre explicațiile științifice care se află la baza comportamentelor noastre automate, vom aduce puțină lumină și în ceea ce privește noua „știință a iubirii” și vom vorbi în detaliu despre relația de cuplu, care este o călătorie de-o viață.

B24Kids: O problemă destul de des întâlnită - Cum vezi impactul problemelor de fertilitate asupra relaţiilor de cuplu? Ce mai sudează relaţia, atunci când principala preocupare nu mai e partenerul, ci "dobândirea" copiilor?
Impactul fiecărei probleme este puternic influențat de experiențele anterioare și de strategiile obișnuite prin care un cuplu a învățat să facă față dificultăților. Ca bărbat, dar mai ales ca terapeut, știu că repertoriul nostru de manifestare nu este atât de variat pe cât am crede. Spre exemplu, eu știu despre mine că, indiferent de tipologia problemelor cu care eu și partenera mea ne confruntă, atunci când îmi este sau ne este greu, prima mea reacție este de retragere, am nevoie de timp și spațiu să fiu singur și să rumeg situația. Iubita mea, reacționează exact în mod opus: începe să vorbească tot mai mult, se manifestă ușor dramatic și nu suportă să fie singură. Desigur că în lipsa conștientizării acestui dans relațional, orice problemă ajunge să escaladeze. Dar dacă, însă, ne recunoaștem tiparele automate, cu puțin efort reușim să nu le mai cădem pradă și să alegem noi manifestări comportamentale, unele mai eficiente pentru noi, pentru partener/ă, dar mai ales pentru relație.

Astfel consider că infertilitatea nu este o problemă „specială”, este doar o dificultate reală pentru care partenerii au de găsit soluțiile potrivite. Mai mult decât atât, am cunoscut multe povești de viață în care o mai bună conexiune la nivelul relației de cuplu, a favorizat dizolvarea stresului psihologic care bloca forța biologică necesară unui proces de procreare. Nu vreau să subliniez prin acest aspect că infertilitatea este o problemă pur psihologică, vreau doar evidențiez faptul că în anumite situații legătura dintre biologia și psihologia corpului nostru este mai complexă decât am putea aproba la o primă vedere.

--- --- ---

Întrebarile noastre au fost formulate prin prisma faptului că cititorii B24Kids sunt mai ales (dar nu exclusiv) părinţi.

Vă puteţi înscrie la conferinţă accesând linkul acesta: 

http://paginadepsihologie.ro/cs-events/ce-spun-eu-si-ce-auzi-tu-2/

Ne vedem acolo, ca să aflăm (şi) mai multe despre sănătatea relaţiilor de la Gaspar Gyorgy, psiholog clinician, psihoterapeut de familie şi cuplu, membru al colegiului Medicilor din România, autor al cărţii "Copilul invizibil".