Capacitatea de atenţie vine şi de acasă, şi de la şcoală, dar pe pârghii diferite, în feluri diferite.
La şcoală - copilul se reconfigurează pe el faţă de restul grupului, ca un Hub de unde pornesc autostrăzile. La şcoală e grupul: EU şi restul. E sincronizarea cu grupul, cu care trebuie să se alinieze priferic, sincron (vezi exerciţiile în care copiii dintr-o clasă sunt puşi într-un şir şi ei trebuie să capete treptat imaginea lor, în grup, imaginea de ansamblu, vederea periferică).
Acasă - noi, părinţii, greşim când încercăm să-i facem motivaţi cu aceleaşi instrumente ca la şcoală. Acasă e individualul: EU şi EU şi restul. E ritmul propriu (vezi exerciţiile de genul, prima lecţie de dans, la care copilul dansează cum vrea el, în ritmul lui).
Cei mai buni din punct de vedere academic sunt acei copii din clasă care se sincronizează cu ritmurile celorlalţi.
E foarte important de înţeles că acasă e o altă paradigmă!
La şcoală - condiţionare:
dacă răspunzi corect, primeşti notă mare
dacă iei notă mare, primeşti premiu
dacă ... atunci...
Acasă - acceptare:
Acasă nu avem voie să folosim "dacă", copilul e acceptat aşa cum e, deci trebuie să facem un shift de paradigmă, acasă nu suntem profesori, copilul are deja profesori la şcoală. Plus, dacă e certat pentru ceva la şcoală, nu mai trebuie certat şi acasă, ci acceptat şi înţeles comportamentul respectiv.
Toţi copiii vor să-şi mulţumească adulţii semnificativi din viaţa lor. Când părintele îşi pune pălăria de profesor lângă copilul lui, acesta vrea să mulţumească şi nu se simte acceptat, se simte condiţionat, ca la şcoală.
La şcoală - modul administrativ (stau cuminte în bancă şi ascult)
Acasă - modul casnic, iar dacă mama face pe profesorul eu vreau s-o scot din pepeni.
Perioada 6-12 ani este o etapă în care copiii devin foarte atenţi la lupta între:
- competenţă
- inferioritate
La şcoală sunt foarte sensibili să fie competenţi. Când primesc etichete, se vor strădui să se complacă în cadrul acelui "frame", al acelei etichete - pe legea minimului efort. Natura e construită pe legea minimului efort (iarba nu se gândeşte să crească). Deci copilul va face doar cât e minim necesar ca să se integreze în acea etichetă.
Etichetele pe copii dezvoltă oameni cu inteligenţă fixă, setată. Cazul de preferat este cel cu o inteligenţă flexibilă, creativă. Pentru aceasta trebuie lăudat procesul, mai degrabă decât rezultatul, drumul pentru a ajunge la o realizare, mai mult decât realizarea, în sine.
Casa şi clasa sunt două lumi complet diferite, dar complementare.
Intervalul 6-12 ani e foarte mult centrat pe acea luptă - competenţă vs inferioritate. De aceea acasă trebuie să nu mai continuăm în paradigma de la şcoală.
Plictisirea este bună
Întâlnirea cu sinele are loc doar atunci când copilul e singur, plictisit, cu ochii în tavan. Noi nu prea îi lăsăm să ajungă acolo pentru că le oferim repede noi stimuli, de teamă să nu se plictisească. Or, ei trebuie să treacă prin acel moment de frustrare.
Uneori copiii nu achiziţionează scris-cititul până la finele clasei a II-a pentru că nu au achiziţionat, înainte, coordonarea oculo-motorie. Şi asta, uneori se rezolvă prin terapie. Copiii funcţionează foarte bine cu poveşti. De aceea terapia copiilor se face cu poveşti vindecătoare.
Acasă avem alte pârghii de dezvoltare a atenţiei: ajutorul oferit la treburile casei, şters, spălat, aranjat patul, făcut curat în camera proprie. Din aceste exerciţii de educaţie fizică şi de igienă a ajutatului în casă şi pentru sine apare un fel de antrenament al minţii de a asuma responsabilităţile academice.
Dacă nu face nimic acasă, nu va face nimic nici la şcoală!
Totul porneşte din controlul corpului. Dacă noi le dăm pe tavă tot, le scoatem hainele din dulap ca să se îmbrace, îi spălăm pe dinţi şi pe cap, le spălăm chiuveta de pastă de dinţi etc, nu se va dezvolta capacitatea de atenţie. Un pic de "suferinţă" (de genul, şi-a uitat manualul acasă sau nu şi-a luat căciulă pe o zi răcoroasă) educă autocontrolul cognitiv.
Autocontrolul cognitiv de a redacta eseul la limba română, la examenul de capacitate, porneşte din acelaşi loc din creier de unde porneşte autocontrolul cognitiv de a-şi duce hainele murdare la spălat!
Nu există fericire fără integrarea umbrei, eşecului, tensiunii şi frustrării. Poate părea un pic crud, sau cinic, dar dacă sunteţi cinstiţi cu voi înşivă şi cu copiii voştri, veţi vedea că aşa e!
Nu le putem pretinde profesorilor să-i atragă, să fie fascinanţi la ore, dacă copiii nu au autonomia propriului corp! Cei mai buni copii dezvoltaţi academic au rutina gestionării propriului corp, a propriului program pe o săptămână, periferic. Altfel, ei doar văd în ochii părinţilor că sunt neputincioşi (dacă nu sunt lăsaţi să facă nimic, pe motiv că nu pot, sau că treaba lor e să înveţe, nu să-şi ducă hainele la spălat. Astea două sunt legate! Nu se poate prima fără a doua!).
Pe de altă parte, foarte multe lucruri din educaţia de acasă se irosesc prin confuzia cu şcoala. Ne facem noi, părinţii, profesori acasă. Or, intelectul copilului nu va creşte dacă tot ce fac cu el fac de pe poziţii de forţă. Valabil şi la şcoală, pentru acei profesori mai duri, care cred că trebuie să se impună cu forţa. Pe modelul care-mi place mie mult, că o floare nu creşte mai repede dacă ţipi la ea.
Doar 10% dintre copiii care termină clasa a IV-a au acel intelect şi stil analitic care să le permită să dea examenul pentru clase speciale, pe modelul academic al specializării superioare. Restul, marele rest, trăiesc mereu sentimentul că sunt forţaţi. Dar nu aici trebuie să-i forţăm, nu trebuie să dovedim prin scindare de sine că sunt deştepţi şi nu proşti. Nu poţi să-i strângi tu părul de pe chiuvetă, şi apoi să-l duci la clasa specială pentru olimpici la mate, aşa ceva e în contradicţie cu el! Dacă noi continuăm să credem că fericirea se obţine forţând efortul academic, ca să ajungă mai repede la bogăţii, şi relaxând toate celelalte atribuţii şi responsabilităţi care le revin, greşim mult! E ca şi cum am scinda corpul de minte. Iar la mijloc, între ele, e emoţionalul.
Şi noi trebuie să lucrăm cu noi înşine, trebuie să fim muncitori şi ambiţioşi. Trebuie să dezvoltăm în ei abilităţi de autocontrol al propriului corp, ca să poată ajunge la autocontrolul academic.
Dacă reluăm cu copilul acasă lecţia, pentru că are nevoie de exerciţiu sau explicaţii suplimentare, măcar să n-o facem de pe poziţii de forţă sau frustrare.
Concluzia: autocontrolul cognitiv şi dezvoltarea intelectuală vin din autocontrolul corpului şi responsabilităţile de-acasă.
Uneori copiii nu achiziţionează scris-cititul până la finele clasei a II-a pentru că nu au achiziţionat, înainte, coordonarea oculo-motorie. Şi asta, uneori se rezolvă prin terapie. Copiii funcţionează foarte bine cu poveşti. De aceea terapia copiilor se face cu poveşti vindecătoare.
Acasă avem alte pârghii de dezvoltare a atenţiei: ajutorul oferit la treburile casei, şters, spălat, aranjat patul, făcut curat în camera proprie. Din aceste exerciţii de educaţie fizică şi de igienă a ajutatului în casă şi pentru sine apare un fel de antrenament al minţii de a asuma responsabilităţile academice.
Dacă nu face nimic acasă, nu va face nimic nici la şcoală!
Totul porneşte din controlul corpului. Dacă noi le dăm pe tavă tot, le scoatem hainele din dulap ca să se îmbrace, îi spălăm pe dinţi şi pe cap, le spălăm chiuveta de pastă de dinţi etc, nu se va dezvolta capacitatea de atenţie. Un pic de "suferinţă" (de genul, şi-a uitat manualul acasă sau nu şi-a luat căciulă pe o zi răcoroasă) educă autocontrolul cognitiv.
Autocontrolul cognitiv de a redacta eseul la limba română, la examenul de capacitate, porneşte din acelaşi loc din creier de unde porneşte autocontrolul cognitiv de a-şi duce hainele murdare la spălat!
Nu există fericire fără integrarea umbrei, eşecului, tensiunii şi frustrării. Poate părea un pic crud, sau cinic, dar dacă sunteţi cinstiţi cu voi înşivă şi cu copiii voştri, veţi vedea că aşa e!
Nu le putem pretinde profesorilor să-i atragă, să fie fascinanţi la ore, dacă copiii nu au autonomia propriului corp! Cei mai buni copii dezvoltaţi academic au rutina gestionării propriului corp, a propriului program pe o săptămână, periferic. Altfel, ei doar văd în ochii părinţilor că sunt neputincioşi (dacă nu sunt lăsaţi să facă nimic, pe motiv că nu pot, sau că treaba lor e să înveţe, nu să-şi ducă hainele la spălat. Astea două sunt legate! Nu se poate prima fără a doua!).
Pe de altă parte, foarte multe lucruri din educaţia de acasă se irosesc prin confuzia cu şcoala. Ne facem noi, părinţii, profesori acasă. Or, intelectul copilului nu va creşte dacă tot ce fac cu el fac de pe poziţii de forţă. Valabil şi la şcoală, pentru acei profesori mai duri, care cred că trebuie să se impună cu forţa. Pe modelul care-mi place mie mult, că o floare nu creşte mai repede dacă ţipi la ea.
Doar 10% dintre copiii care termină clasa a IV-a au acel intelect şi stil analitic care să le permită să dea examenul pentru clase speciale, pe modelul academic al specializării superioare. Restul, marele rest, trăiesc mereu sentimentul că sunt forţaţi. Dar nu aici trebuie să-i forţăm, nu trebuie să dovedim prin scindare de sine că sunt deştepţi şi nu proşti. Nu poţi să-i strângi tu părul de pe chiuvetă, şi apoi să-l duci la clasa specială pentru olimpici la mate, aşa ceva e în contradicţie cu el! Dacă noi continuăm să credem că fericirea se obţine forţând efortul academic, ca să ajungă mai repede la bogăţii, şi relaxând toate celelalte atribuţii şi responsabilităţi care le revin, greşim mult! E ca şi cum am scinda corpul de minte. Iar la mijloc, între ele, e emoţionalul.
Şi noi trebuie să lucrăm cu noi înşine, trebuie să fim muncitori şi ambiţioşi. Trebuie să dezvoltăm în ei abilităţi de autocontrol al propriului corp, ca să poată ajunge la autocontrolul academic.
Dacă reluăm cu copilul acasă lecţia, pentru că are nevoie de exerciţiu sau explicaţii suplimentare, măcar să n-o facem de pe poziţii de forţă sau frustrare.
Concluzia: autocontrolul cognitiv şi dezvoltarea intelectuală vin din autocontrolul corpului şi responsabilităţile de-acasă.
No comments:
Post a Comment
Comentarii