Cum sunt copiii de la 6 la 12 ani? Dar părinţii şi profesorii lor?



"Nu reuşesc să ţin pasul cu scrisul de la Atelierul Copiii între 6 şi 12 ani, anii formativi, Cu Oana Moraru. Voi reveni cu un articol pe B24Kids, detaliat, pe baza zecilor de pagini de notiţe" - aşa scriam pe Facebook acum 2 zile, din sala plină ochi, în care se desfăşura atelierul la Radisson. Intenţionasem să transmit în direct, însă mi-am dat seama că aşa nu voi putea decât să ciopârţesc mesajul şi să-l reduc. Viteza cu care auzeam lucruri noi era prea mare faţă de viteza cu care puteam să le scriu.

Am scris atunci online foarte puţin, iar la pauză am notat concluziile după prima parte a evenimentului, concluzii pe care le redau şi mai jos. De altfel, de la ele pornesc în redactarea articolelor post-eveniment, pe care vă invit să le citiţi în continuare, fie că vă plac ideile Oanei Moraru şi rezonaţi cu ele, vă simţiţi scuturaţi un pic de principiile enunţate, fie că simţiţi doar că e încă o teorie a educaţiei, rostită de la amvon, şi fără aplicabilitate practică în şcoala noastră românească.

Mulţumesc pentru ocazia de a participa la eveniment, din calitate de partener media, ca blogger acreditat! 

Concluziile după prima parte a evenimentului:

1. Jos cu ego-ul nostru! Copiii sunt diferiţi de noi. Să nu le mai răpim trăirea în prezent, ca să-i "shiftăm" pe viitor.
2. Viaţa nu e despre ce îi face fericiţi, ci despre integrare (integrarea libertăţii, creativităţii, puterii şi plăcerii copilului, cu rigoarea, controlul, rutina şi structura)
3. Să nu mai lăudăm şi să căutăm capacităţile doar din partea inferioară a gândirii (memorarea, înţelegerea şi aplicarea), ci mai ales pe cele din ierarhia medie (analiza şi evaluarea) şi superioare (creativitatea)

#OanaMoraru #AniiFormativi #VoceaParintilor #B24Kids
Sala arhiplină, dovadă a interesului pentru educaţie.

Pe larg, mai departe

Ce ne dorim pentru copiii noştri?

- ne dorim să înveţe bine - în ciuda faptului că mediocritatea cadrelor didactice în sistemul nostru de învăţământ este, din păcate, un fapt prea des demonstrat, în ciuda faptului că învăţătoarea e fie prea blândă, fie prea dură, în ciuda materiei prea încărcate - noi ne dorim ca ei să înveţe bine!

- ne dorim să fie fericiţi - o fericire pe care o interpretăm în cheie personală. Însă uităm că ei toţi se bucură şi sunt fericiţi, de la natură, sunt fericiţi, indiferent de mediul lor social, înainte de a le fi fericirea pervertită de vreun scop. Indiferent cât de limitativă şi restrictivă e viaţa lor, copiii au o foarte mare capacitate de a-şi găsi libertatea interioară pe care noi, adulţii, am cam pierdut-o. "Reţetele" de fericire sunt puse din perspectiva "EGO"-ului nostru. Dar copilul e diferit de noi şi-şi doreşte lucruri diferite.

Cum împăcăm dorinţa de libertate a copiilor, plăcerea lor, creativitatea, cu rigoarea, controlul, rutina şi structura specifice convenţiei sociale care e şcoala? Soluţia stă în integrare, principiul integrării extremelor.
Noi, părinţii, de multe ori le setăm copiilor noştri de 6-12 ani un program fix: şcoală, teme, activităţi extraşcolare. Dar ei nu mai apucă să trăiască şi pentru ei, un timp al lor, o felie de timp, ca-ntr-o pizza pe care Oana Moraru chiar ne sfătuia s-o desenăm cu copiii pentru ca ei să aibă o imagine mai clară a zilei şi săptămânii, a ceea ce e timp pentru şcoală şi timp pentru ei.

Ne creştem copiii prea mult în proiecţie pentru viitor, şi prea puţin pentru prezent. Le răpim trăirea prezentului. Dar e important să-i lăsăm să-şi trăiască prezentul, pentru a nu ajunge adulţi pe la uşile cabinetelor de prihoterapie, disperaţi să-şi recupereze momentele din trecut, să revină la acele momente de "eu prezent". E important să ne conectăm cu copilul şi să-l înţelegem ACUM, nu doar în virtutea viitorului.

Oana Moraru: toţi copiii noştri au deja identităţi fracturate. Au fost deja, metaforic şi realistic vorbind, "smuciţi" de mână de la ceva, spre altceva.

Trebuie să nu uităm că ei sunt setaţi să se "încarce" pe timpul prezent. Ei nu se încarcă cu explicaţii (de mult ori le explicăm mult: trebuie să înveţi bine, ca să ajungi la o slujbă bună etc), ci doar de la timpul prezent. Or, proiectarea într-o activitate pentru un viitor incert şi invizibil îi zăpăceşte. 


Principiul integrării extremelor - pentru a putea integra controlul şi disciplina cu conectarea, acel "te văd, ştiu cine eşti şi ce-ţi place", e nevoie ca mai întâi să stabilim ce vrem. Copiii au nevoie de ghidare, dar nu trebuie să rămână cu ajutorul după ei, ca o cârjă, toată viaţa, trebuie să îi educăm spre autonomie.

Cuvintele cheie aici sunt: atenţie, interes, puterea de fascinaţie a unui profesor, conectare emoţională.

Ascultarea atentă şi conştientă
e o deprindere cognitivă care se învaţă, se predă, la fel ca tabla înmulţirii. Se predă de către mama şi tata acasă, şi de doamna învăţătoare la şcoală. Ascultarea activă e unul dintre cei 3 vectori ai gândirii: atenţia, controlul emoţiilor, controlul impulsurilor. Acestea se educă de pe la 6-7 ani (clasa pregătitoare). Atenţia nu e o chestie de voinţă, ci de putinţă, iar copilul nu e atent dacă vrea, ci dacă poate!

Atenţia mai poate să oscileze din motive emoţionale - emoţiile copiilor le afectează foarte grav controlul atenţiei. În intervalulde vârstă 6-12 ani, ei se demotivează imediat, chiar şi după două eşecuri, se destabilizează. Soluţia: trebuie validat imediat pe ceva bun, conectaţi-vă şi resetează, şterge ce a fost rău.

Atenţia poate fi influenţată şi de caracter, care se formează până pe la 12 ani, conform părerii specialiştilor. O viaţă "uşoară" (adică, în care nu i se formează deprinderile), comodă duce la pierderea abilităţii de a da piept cu greul. E nevoie de o stare iniţială de disconfort pentru a ajunge la momente "Aha!", momente de descoperire.

Comments