Așadar, conferința din acest an a fost dedicată relațiilor. Căci, vorba motto-ului #EpicTalk:
De calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieții noastre.
MIRELA RETEGAN, despre RELAȚIA DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII MICI
Ideea principală cu care a vrut Mirela Retegan să rămînem este să încercăm să fim niște părinți simpatici.
E în sarcina mamelor să fim simpatice, să nu ne luăm prea tare în serios.
Mirela Retegan:
"Cîţi dintre noi, părinţii, gîndim în fiecare zi un gînd bun despre copilul nostru? Tot timpul ne gîndim la copil cu grijă. A mîncat? A dormit? A supărat pe cineva? Dar poate ar trebui să fim mai mult alături de copil, de cealaltă parte faţă de toţi ceilalţi, oficiali, bunici, profesori etc. Să fim far pentru copil, locul spre care se pot îndrepta oricînd, dar copilul trebuie să aibă spaţiul, să fie liber să navigheze şi să se bată cu piraţii.
Eu sunt acum o mamă-spectator, fiica mea joacă singură rolul ei."
DIANA STĂNCULEANU, despre RELAȚIA DINTRE PĂRINȚI ȘI ADOLESCENȚI
De cîte ori ne trînteşte uşa în nas adolescentul nostru, să ne amintim că el e, așa cum au spus unii părinți întrebați de Mirela Retegan la începutul evenimentului: soarele nostru, minunea noastră, cel mai bun lucru care ni s-a întîmplat etc.
De multe ori ne trezim în situația în care adolescentul ne sfidează, ne răspunde obraznic, nu ascultă, și ne gîndim unde e copilul nostru drăgălaş şi cine mi-a adus aşa ceva în loc?
Şi dacă "pe vremea noastră" toate astea se simţeau pe la 16 ani, acum ele apar la copiii noştri de la 10-11 ani.
Eu sunt acum o mamă-spectator, fiica mea joacă singură rolul ei."
DIANA STĂNCULEANU, despre RELAȚIA DINTRE PĂRINȚI ȘI ADOLESCENȚI
De cîte ori ne trînteşte uşa în nas adolescentul nostru, să ne amintim că el e, așa cum au spus unii părinți întrebați de Mirela Retegan la începutul evenimentului: soarele nostru, minunea noastră, cel mai bun lucru care ni s-a întîmplat etc.
De multe ori ne trezim în situația în care adolescentul ne sfidează, ne răspunde obraznic, nu ascultă, și ne gîndim unde e copilul nostru drăgălaş şi cine mi-a adus aşa ceva în loc?
Şi dacă "pe vremea noastră" toate astea se simţeau pe la 16 ani, acum ele apar la copiii noştri de la 10-11 ani.
Diana Stănculeanu:
"Vă vine să credeţi sau nu, renegarea părinţilor şi ruperea de ei este normală, ba mai mult, este vitală pentru supravieţuirea noastră ca specie.
În timpul adolescenţei, creierul nostru are cel mai mic nivel de dopamină. Ceea ce se traduce prin faptul că sunt plictisiţi, nu le pasă, sunt pregătiţi neurologic şi biologic să-i plictisească tot ce le e familiar (casa, părinţi, ora de geografie etc). Pentru că acum era vremea de a pleca de acasă, de a părăsi cuibul.
De acee tot ce reprezintă experienţe riscante, adictive chiar, sunt generatoare de dopamină.
Din punct de vedere neuro-biologic, creierul unui adolescent este similar cu al unei persoane depresive. Ei sunt depresivi prin definiţie.
De aceea spunem că nu sunt rezistenţi la efort, că nu încearcă mai mult, că nu fac decît lucruri cu efort minim şi rezultate imediate.
Şi atunci se îndreaptă spre "duşman": gaşca de proeteni.
Nivelul de inteligenţă al oamenilor scade la vîrsta adolescenţei cu 25-30%.
Adolescentul este şi o fiinţă sexuală, acum se secretă testosteronul (la băiatul puber) şi estrogenul (la fata puberă), care îi derutează chiar şi pe ei. Încep să se simtă atraşi de alte persoane, într-un mod ciudat. Plus o întreagă pleiada de emoţii derutante.
Şi ajungem, din pricina unui progres social, să punem o etichetă negativă pe o perioadă cu premise biologice normale."
"Vă vine să credeţi sau nu, renegarea părinţilor şi ruperea de ei este normală, ba mai mult, este vitală pentru supravieţuirea noastră ca specie.
În timpul adolescenţei, creierul nostru are cel mai mic nivel de dopamină. Ceea ce se traduce prin faptul că sunt plictisiţi, nu le pasă, sunt pregătiţi neurologic şi biologic să-i plictisească tot ce le e familiar (casa, părinţi, ora de geografie etc). Pentru că acum era vremea de a pleca de acasă, de a părăsi cuibul.
De acee tot ce reprezintă experienţe riscante, adictive chiar, sunt generatoare de dopamină.
Din punct de vedere neuro-biologic, creierul unui adolescent este similar cu al unei persoane depresive. Ei sunt depresivi prin definiţie.
De aceea spunem că nu sunt rezistenţi la efort, că nu încearcă mai mult, că nu fac decît lucruri cu efort minim şi rezultate imediate.
Şi atunci se îndreaptă spre "duşman": gaşca de proeteni.
Nivelul de inteligenţă al oamenilor scade la vîrsta adolescenţei cu 25-30%.
Adolescentul este şi o fiinţă sexuală, acum se secretă testosteronul (la băiatul puber) şi estrogenul (la fata puberă), care îi derutează chiar şi pe ei. Încep să se simtă atraşi de alte persoane, într-un mod ciudat. Plus o întreagă pleiada de emoţii derutante.
Şi ajungem, din pricina unui progres social, să punem o etichetă negativă pe o perioadă cu premise biologice normale."
Diana Stănculeanu recomandă lectura lui Daniel Siegel, pentru vîrsta adolescenţei.
Şi face o serie de recomandări, cum să abordăm această creatură care este adolescentul:
1. O autonomie sănătoasă este atunci cînd ne separăm pentru a ne regăsi din cînd în cînd (şi nu doar cu obligaţie, de sărbători) - din păcate, copiii ies din adoleacenţă cu aceste gînduri (de a fugi din familie, de a nu se mai întoarce decît din obligație) despre familie şi părinţi, pentru că noi părinţii nu prea ştim să ne alegem bătăliile: reacţionăm la fel (adică, ne isterizăm, cicălim, ţinem prelegeri) şi pentru o culoare nepotrivită pe unghii, şi pentrru ordinea din cameră, pentru abandon şcolar sau o sarcină nedorită.
Deci recomandarea nr 1: să ne alegem mai bine bătăliile.
2. Nu o luăm personal. Nu este despre noi, ci despre ei. Părintele este un erou pentru copilul mic. Este greu acum să se rupă, să se despartă de un erou. Au nevoie să vă integreze cu bune şi cu rele, să vă vadă exact aşa cum sunteţi. Cînd vă reneagă, asta fac: vă coboară de pe soclu.
3. Plecînd de la curba lui Gauss din educaţie, poate aceasta funcţionează şi intern: îi putem ajuta să identifice şi să integreze ce fac ei cu mare uşurinţă, dar şi limitele pe care le au, pe care se bazează o stimă de sine sănătoasă.
4. Să fim atenţi la ceea ce fac, şi mai puţin la cum fac. Contează mai puţin că bombăne cînd îl pun să facă ceva, şi mai mult că fac. Haideţi să le lăsăm măcar atitudinea, bombănitul.
5. Să avem aşteptări realiste: 70-30. 70% gaşca, 30% cu voi. Ţineţi duşmanul aproape. Vor petrecere? Ok, daţi petrecere acasă. Ca să-i cunoaşteţi pe cei care îl influenţează acum. Plus că s-ar putea ca prietenii să vă găsească "cool". Cum e să ai aprobarea colegilor de gaşcă ai copilului tăi, în perioada în care ei sunt programaţi să ne desfiinţeze?!
6. Nu control. Păstrăm îngrijorarea, dar integrăm şi înţelegerea.
"Aoleo, ăştia-s programaţi neuro-biologic s-o ia razna!"
"La 12-13 ani nu e bine să dai sfaturi fetelor, pentru că s-ar putea să se piardă pe sine, agăţîndu-se de sfatul meu. Mai bine îi ofer informaţii: uite ce se întîmplă cu tine, cu corpul tău, asta ştiu, dacă nu ştim, întrebăm un specialist. Aş da disponibilitate, nu sfaturi.
Sfatul pentru părinţi - să lucrăm cu noi, să ne găsim calmul şi liniştea, pentru că haos cu haos nu dă bine. Iar dacă nu pot, măcar să stau autentică alături, să spun: "frate, şi mie mi-e greu! Nici eu nu ştiu mai mult". a mai spus Diana Stănculeanu, răspunzînd unor întrebări la #EpicTalk
Tot ea a mai spus, despre voluntariat la adolescenţi:
"Nu e greu să cultivi într-un adolescent ideea de voluntariat, dar trebuie să găseşti cauza în care au ei interes. Creierul descarcă dopamină cînd mă simt bine, şi pot ajunge la un fel de adicţie constructivă, în care copiii, adolescenţii descoperă că se pot simţi bine."
La rîndul ei, Mirela Retegan a spus despre aceasta:
"Încurajaţi-i pe copii şi adolescenţi să facă parte din grupuri, gen cluburi de teatru, care fac lucruri pasionante şi care pot fi folosite spre voluntariat."
OANA MORARU, despre RELAȚIA DINTRE PROFESORI ȘI ELEVI
Oana Moraru și-a structurat prezentarea în cîteva puncte:
1. Trebuie să ne spunem mereu, ca o mantră: "Nu copiii sunt de vină", inspirată din succesul sistemelor de învăţămînt din afară (ex, Finlanda)
Nu există copil leneş, copil deştept, "dac-ar vrea, dar nu vrea, doamnă", cum spun uneori părinții.
De fapt, e invers, voinţa apare dacă construim suficiente momente de triumf pentru copiii noştri. Nu copiii sunt de vină pentru că nu sunt atenţi în clasă. Programele şcolare sunt construite invers decît ar trebui: la grădiniţă şi şcoala primară se face puţin, iar la liceu au 15 materii!
Concursurile şcolare sunt interzise în ţările civilizate la nivel de clase primare pentru că distrug stima de sine! Noi susţinem această cultură toxică! Studiile arată că după 2 ani, un copil care a lucrat devreme mult şi greu arată poate mai bine în grafice, dar pe termen lung, nu, ci acumulează doar frustrare!
Acum le place să exploreze, la clasele primare, or la şcoală acum au doar o oră de ştiinţe.
Sfat pentru părinți: Nu mai mergeţi crispaţi la şedinţele cu părinţii, preocupaţi să măsuraţi productivitatea copiilor noştri!
Deprinderile astea (ex, calcule cu cifre romane etc) nu rămîn, ci doar creează sentimentul că copilul nu e suficient de bun. E inuman, incredibil că toţi copiii sunt forţaţi în acelaşi ritm.
2. Să nu intoxicăm elevul cu starea noastră emoţională. Există o toxină emoţională pe care e bine să n-o "turnăm" în copil atunci cînd îi semnalăm o greşeală. Copiii greşesc, e normal, dar trebuie să-i semnalezi cu atenţie, nu cu tumultul tău sufletesc, cu aşteptările şi dezamăgirile tale.
Copiii nu sunt în clasele noastre. Ei sunt în cîmpul nostru energetic.
Pe "vremea noastră", profesorul era un vehicul care aducea informaţia, era un "device". Iar noi respectam rolul social. Copiii din ziua de azi nu mai respectă rolul social, pentru că sunt înconjuraţi de sute de alte device-uri (nu numai electronice, cuvinte pe care le spunem de ex., sunt vreo 2.000 mai multe decît ne spuneau părinţii noştri) şi surse de învăţare.
Părinţii cei mai neserioşi, care se joacă şi nu se iau prea în serios, au copiii cei mai serioşi. Părinţii cei mai serioşi, care se iau în serios şi impun disciplină, au copiii cei mai "neserioşi".
La fel şi profesorii: trebuie mai întîi să-i ia pe copii în barca lor, şi abia apoi le predau.
1. Trebuie să ne spunem mereu, ca o mantră: "Nu copiii sunt de vină", inspirată din succesul sistemelor de învăţămînt din afară (ex, Finlanda)
Nu există copil leneş, copil deştept, "dac-ar vrea, dar nu vrea, doamnă", cum spun uneori părinții.
De fapt, e invers, voinţa apare dacă construim suficiente momente de triumf pentru copiii noştri. Nu copiii sunt de vină pentru că nu sunt atenţi în clasă. Programele şcolare sunt construite invers decît ar trebui: la grădiniţă şi şcoala primară se face puţin, iar la liceu au 15 materii!
Concursurile şcolare sunt interzise în ţările civilizate la nivel de clase primare pentru că distrug stima de sine! Noi susţinem această cultură toxică! Studiile arată că după 2 ani, un copil care a lucrat devreme mult şi greu arată poate mai bine în grafice, dar pe termen lung, nu, ci acumulează doar frustrare!
Acum le place să exploreze, la clasele primare, or la şcoală acum au doar o oră de ştiinţe.
Sfat pentru părinți: Nu mai mergeţi crispaţi la şedinţele cu părinţii, preocupaţi să măsuraţi productivitatea copiilor noştri!
Deprinderile astea (ex, calcule cu cifre romane etc) nu rămîn, ci doar creează sentimentul că copilul nu e suficient de bun. E inuman, incredibil că toţi copiii sunt forţaţi în acelaşi ritm.
2. Să nu intoxicăm elevul cu starea noastră emoţională. Există o toxină emoţională pe care e bine să n-o "turnăm" în copil atunci cînd îi semnalăm o greşeală. Copiii greşesc, e normal, dar trebuie să-i semnalezi cu atenţie, nu cu tumultul tău sufletesc, cu aşteptările şi dezamăgirile tale.
Copiii nu sunt în clasele noastre. Ei sunt în cîmpul nostru energetic.
Pe "vremea noastră", profesorul era un vehicul care aducea informaţia, era un "device". Iar noi respectam rolul social. Copiii din ziua de azi nu mai respectă rolul social, pentru că sunt înconjuraţi de sute de alte device-uri (nu numai electronice, cuvinte pe care le spunem de ex., sunt vreo 2.000 mai multe decît ne spuneau părinţii noştri) şi surse de învăţare.
Părinţii cei mai neserioşi, care se joacă şi nu se iau prea în serios, au copiii cei mai serioşi. Părinţii cei mai serioşi, care se iau în serios şi impun disciplină, au copiii cei mai "neserioşi".
La fel şi profesorii: trebuie mai întîi să-i ia pe copii în barca lor, şi abia apoi le predau.
Oana Moraru mai analizează și o altă relație, cea dintre profesor și părinți:
Relaţia profesorului cu părinţii este una dintre cele mai dificile din lume. Iar la o şcoală privată, asta e cam de două ori mai grea!
Soluţia Oanei Moraru: a definit foarte clar filosofia şcolii, cine suntem, ce vrem. Trebuie foarte clar reglementat şi procedurat care e poziţia şcolii în relaţia cu părinţii!
Pentru că altfel părinţii se bagă foarte mult. Sunt de înţeles, dar trebuie clar totul de la început: Cine sunt? Care e direcţia mea? Filosofia mea educaţională? Pînă unde pot eu, unde pot ajuta ei?
GASPAR GYORGY, despre RELAȚIA DINTRE PARTENERII DE CUPLU
"Dacă vom trece clasa la materia relaţii şi iubire, asta depinde numai de noi. Dar ca şi la şcoală, indiferent dacă treci clasa, lecţia trebuie învăţată. Pentru că de calitatea relaţiilor noastre depinde calitatea vieţii noastre." Gáspár György
"Eu cred foarte mult în ce spuneau anticii, că iubirea e o dovadă de educație" - Gáspár György
Gáspár György: Nici un partener nu este perfect în relaţie. Relaţia este locul în care putem deveni mai buni, dar trebuie să facem asta nu ca la şcoală, ci cu conectare, înţelegere şi răbdare.
Studiile spun că 69% din problemele cu care se întîlneşte un cuplu nu au rezolvare.
Comparaţiile sunt toxice şi nepotrivite - cînd te uiţi la modelele romantice din media, filme etc, ţi se pare că nu eşti în relaţia potrivită.
Dar oamenii din jur ne arată ce vor ei, iar vulnerabilitatea nu se poartă.
Nu avem nivelul de maturitate emoţională care să ne spună că nimeni nu e în totalitate bun, sau în totalitate rău. Fiecare vine de acasă cu rănile lui, dar cele din suflet nu sunt vizibile. Ne e ruşine să mergem la psiholog şi credem că timpul vindecă tot. Dar nu timpul ne va vindeca rana, ci oamenii pe care îi întîlnim în călătoria asta care este viaţa.
ANDREEA ESCA, despre RELAȚIA DINTRE OAMENI ȘI MUNCA FĂCUTĂ CU PASIUNE
La prezentarea Andreei Esca de la #EpicTalk am rîs ca la o comedie bună! Savuros povesteşte Esca!
Ne-a povestit cum a ajuns ea la facultatea de jurnalism, apoi în televiziune, unde se află de mai bine de 20 de ani, așa cum știm, apoi și în radio, iar acum are și o revistă. Ce importanță au avut oamenii în jurul ei, cum a ajuns să se agațe de idei care păreau rostite de niște idealiști nebuni, dar care au convins-o prin entuziasmul lor. Cum a făcut și face totul cu pasiune. Și din viața ei personală a povestit Andreea Esca, cîte luni a stat acasă cu fiecare dintre copii, cînd i-a născut, și cît l-a alăptat pe fiecare, cum a ajutat-o mama ei cu sfaturi sau cu prezența, și așa mai departe.
Chef Hădean, cum îl mai știm, a avut o prezentare liberă, pe motiv că oricum ar fi uitat-o și s-ar fi chinuit să nu scoată "ă"-uri. Și-a presărat prezentarea cu bancuri și povești personale. Iar la final, am înțeles că e important să învăţăm să ne tratăm viaţa corect, pentru a avea relaţii corecte. "Asta am învăţat eu din relaţia mea cu mîncarea", a spus Hădean.
După prezentări, moderatorul Claudiu Pîndaru a adus pe scenă două doamne minunate, Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu, care construiesc un spital pentru copiii bolnavi de cancer. Statisticile spun că în România, un copil pe zi află că are cancer. Şi tot în România, un copil moare de cancer în fiecare zi. Puteţi dona şi voi pentru realizarea acestui spital, prin SMS la 8864, 4 euro pe lună. Doar din sms aceste doamne au strîns pînă acum 2 milioane de euro.
Una peste alta, împreună cu petrecerea after party de seara, sîmbătă 20 octombrie a fost o zi specială, cu oameni minunaţi.
(Pentru mine, personal, a fost și motiv de amintire a altor evenimente, de mult apuse, organizate de mine acolo... acum un deceniu! Dar asta e altă mîncare de pește, nu e locul acum de amintiri.)
Fotografiile sunt realizate de mine, din locul ocupat la conferință, cu ajutorul telefonului mobil.
Mulţumesc pentru invitaţie organizatorilor Pagina de Psihologie şi Mozaic Media!
No comments:
Post a Comment
Comentarii