Așa că țin foarte mult să prezint un rezumat al celor discutate acolo, poate filtrate prin propriile impresii. Ce am înțeles eu, așadar, din evenimentul de sîmbătă:
Adolescența asta nu apare așa, din senin, ci este și ea o etapă, integrată în restul etapelor dezvoltării umane. Vine după ceva și îi urmează ceva. Vine după celelate etape de vîrstă din viața copilului, fiecare cu dezvoltările ei, cu specificul ei, cu ferestrele de oportunitate specifice:
0-2 ani = speranța,
2-4 ani = autonomia,
4-6 ani = inițiativa,
6-12 ani = validarea.
Fiecărei etape Oana Moraru i-a dedicat evenimente distincte în trecut, acum doar a trecut pe scurt în revistă trăsăturile caracteristice
Și apoi, pe la 12 ani, începe procesul de “pruning”, dezbărarea de acele lucruri care nu s-au fixat în construcția rețelelor neuronale și consolidarea proceselor mai puternice.
Este etapa de trezire, cum i-a spus Oana Moraru, în care copilul își pune întrebări despre sine: cine sunt? Ce vreau eu? Dar pe mine nu mă întrebați dacă vreau asta sau asta?
Noi, în schimb, cînd copilul are 9 ani (sau mai tîrziu, depinde de copil), să spunem “copilul meu nu mai e copilul meu”. De fapt, s-a trezit, spune încrezătoare Oana Moraru.
Așa cum știm, emisfera stîngă a creierului este cea responsabilă de rațional, planuri etc. Dar numai 20% e cognitiv în cuvinte. Pe de altă parte, emisfera dreaptă a creierului se ocupă cu interpretarea emoțională a cuvintelor rostite. Iar 80% e acest restul. Adolecenții și copiii de pe la 12 ani au abilitatea înaltă de a percepe ceilalți 80% dintr-un dialog, conversație, relație.
Așa se face că de cele mai multe ori copiii știu cînd te duci la ei cu o agendă, cu o intenție, sau percep teama ta atunci cînd nu le permiți ceva. (nu le permiți pentru că nu poți tu, părintele, să trăiești cu frica aceea, te încarcă prea mult).
Uneori relația cu părinții se strică, dar se repară atunci cînd revine încrederea și cînd se aliniază mai bine cu ce știu și văd eu, adolescentul, despre mine.
 |
| Oana Moraru |
Oana Moraru a explicat: “Cînd creierul își reconfigurează toate legăturile, organismul întreg trăiește o stare de reconstrucție și apar reacții de anxietate și panică, indiferent de ce se întîmplă în jur.” În adolescență se dă semnalul de panică, de atac, din interiorul ființei noastre, oricum, indiferent de ceea ce se întîmplă în afară, în relația cu părinții sau profesorii. La 12 ani, orice tip de control exercitat asupra copilului e perceput ca un atac. Dar copiilor la această vîrstă le place conflictul, ei se dezvoltă din conflict.
Apoi etapa 13-18 ani, ultimii doi ani de gimnaziu și liceul = fidelitatea este valoarea lor. Nu mai contează competența acum pentru ei, ci doar pentru noi, părinții (paranteză: așa poate se explică și de ce nu pare să îi intereseze agenda noastră cu Examenul de Capacitate). Pentru ei contează acum doar apartenența la grup, pornită din întrebarea “Cine sunt eu?” Iar aceasta se rezolvă dacă se asociază cu un anumit grup, cu un anumit stil de îmbrăcăminte, cu o anumită muzică etc.
Explicată de adolescenții prezenți la eveniment, ruptura dintre profesori și elevi apare pentru că profesorii se cred undeva acolo sus, de unde se uită “în jos” spre elev. Profesorii își arogă experiența de viață, aerul superior, etc. Dar “de ce trebuie să și transmită neapărat superioritatea?”, spun elevii.
Pentru elevii adolescenți, acum oricum nu mai contează notele.
Adolescența începe, potrivit Oanei, la fete un pic mai devreme, la băieți pe la 12-13 ani, dar clar din clasa a IX-a “nu mai au treabă cu noi”, nu mai contăm. (cam dur, nu?)
Adolescența se încheie la 25 de ani: Neuroștiințele au descoperit că procesul de integrare a cortexului pre-frontal se încheie, din punct de vedere bilogic, la vîrsta de 25 de ani. “Iar noi le cerem la 16 ani adolescenților noștri să știe ce vor să facă în viață! Deci în plină perioadă de reconstrucție”, comentează Oana Moraru.
Conflictul dintre generații, cum l-am putea numi, mai apare și din faptul că noi, generația aceasta de părinți de adolescenți, am crescut în credința că nu ai cum să te împlinești dacă nu simți că-ți este greu, că te chinui etc. În schimb, ei lipsesc de la ore și se duc la hobby-uri ca să se simtă bine. Este ceva de neimaginat pentru noi!
În plus, noi le dăm tot timpul mesajul că noi suntem pe pămînt dinaintea lor, noi știm mai bine, am trăit mai mult, avem mai multă experiență de viață, noi vrem să îi ferim de capcane. Dar ei spun că tocmai pentru că știm nu trebuie să le spunem, că acele capcanele ale noastre nu sunt și ale lor, că ei nici măcar nu mai au același drum cu al nostru.
Pe de altă parte, în conflictul cu ei, atunci cînd vă enervați, vă ieșiti din pepeni, ridicați vocea etc, pe copii îi deranjează că vă pierdeți puterea în fața lor, explică Oana. Mintea adolescenților decide că nu au pe nimeni în acel moment în viața lor.
 |
| Oana și adolescenții liceeni |
Ce pot face părinții?
Am plecat de la evenimentul-dialog de sîmbătă și cu cîteva repere, sfaturi, oferite atît de la Oana Moraru, cît și chiar de la adolescenții prezenți pe scenă alături de ea și de dna psiholog Vistiana Long, invitată și ea alături de Oana. Astfel că singurul lucru, dar vital, pe care îl pot face părinții este să își cunoască copiii. Să vină ei spre copii, chiar dacă în sinea lor nu le place ce văd că fac aceștia, ce ocupații sau hobby-uri au. “Singurul rol pe care îl mai ai în adolescența copilului tău este să fii acolo, să îl asiguri că poate greși, că tu vei fi acolo și îl vei susține”, spune Vistiana Long.
Oana Moraru este de părere că, din punct de vedere spiritual, copiii sunt mult înaintea noastră. Trebuie să înțelegem niște adevăruri pur naturale: Adolescentul se pregătește să zboare din cuib. Așa că el e programat de mama natură să declanșeze conflict. Foarte rar natura lor umană se întoarce ca să le creeze părinților stare de confort și liniștire.
“Dac-ai fi mama ta, ai avea încredere în tine?”
În Orient există mai demult, iar în Vest abia acum a apărut principiul că, spiritual, copiii noștri știu pur și simplu: dacă proiectezi încredere tu cu tine, copiii cresc în lumina increderii în mod natural. Copiii simt că au încredere în ei (sau nu) din tot ce spui, ce faci, din atitudine, voce, postură etc. Concluzia fiind că dacă tu ca adult ești foarte aliniat cu tine, nu mai proiectezi frici, starea mea de bine creează un cîmp emoțional în care copilul e bine – spune Oana Moraru.
Cu copilul la psiholog?!
De multe ori, adulții, părinți de adolecenți sau pre-adolescenți, nemaiputîndu-se înțelege cu ei, aleg sa îi ducă la psiholog (dar nu numai acum, există și părinți care duc copii mai mici la psihilog). Psihologul Vistiana Long a explicat pe această temă: “copiii nu se defectează ca mecanisme, ci înoată în fricile tale (adultul), în nevoile tale de control etc. Iar dezechilibrele copilului sunt fie echilibre percepute prost de părinte, fie oglindesc dinamica emoțională din familie, deci reprezintă o manifestare a relațiilor din familie. Dacă duc copilul la psiholog înseamnă că aleg copilul să reechilibreze balanța echilibrelor din familie”. Ceea ce, logic și natural, nu este corect. Pentru că aceasta presupune “un efort de asumare, responsabilizare, recentrare pentru care biologic copilul nu are încă resurse. El este dependent de părinți, nu are resurse de a fi re-centrat, are nevoie de un părinte de a fi centrat”. Cînd este copil, e suficient doar ca părinții să se reașeze în matca lor, pentru a se reechilibra și copilul, spune psihologul.
Dacă unul dintre părinți vede lucrurile altfel și nu merge el la psiholog, alături de celălalt? Este suficient unul singur dintre părinți? Da. Psihologul Vistiana Long spune că “un copil are nevoie de suport emoțional într-un părinte, are nevoie de o ancoră. Ideal ar fi să aibă acest suport, acest reper, de la ambii părinți, dar e mai bine să aibă repere și suport de la un părinte decît deloc.”
O idee auzită sîmbătă și care mi-a plăcut mult este aceea că toți copiii se au pe ei. Noi, părinții, suntem cei care ne interpunem între ei și ei. Foarte rar îi călăuzim spre ce le face plăcere să facă. De obicei îi punem să lucreze, să muncească, să sufere etc (pentru că așa am fost noi învățați, cum a spus mai sus).
Conflicte, conflicte – un caz analizat
Deși conștientizez propriile mele frici, nu le pot face să dispară. E foarte important atunci să facem demarcația între cine sunt eu (părintele) și cine ești tu (copilul, adolescentul). Pentru că de aici apar multe probleme: din confuzia dintre valorile mele vs ale tale, fricile mele vs ale tale etc. Îl putem ajuta pe adolescenți să facă demarcația: “astea sunt temerile mele. Mă bucur că ai făcut toate planurile” (atunci cînd, de exemplu, nu suntem de acord cu un plan sau program propus de ei) – deci îi validăm resursele de lider și apoi venim cu partea de autenticitate: “dar știi draga mea, eu tot simt că mi-e teamă. Este frica mea. Nu încerc să o torn asupra ta.”
Contează mult cînd spui asta tonul vocii, postura corporală, tot ce e non-verbal. Pentru că atunci copilul nu va mai auzi justificările. Așa că nici nu trebuie să îi spunem cu aer justificativ.
Totul e intenția, restul se aliniază de la sine. Dacă intenția mea e să manipulez adolescentul ca să stea acasă, să aibă grijă de fricile mele, se produce o schimbare de rol, ea devine părintele care are grijă de mine, copilul cu frici. Dacă sunt deschis și accept să rămîn cu frica mea, o las să meargă unde și-a propus și merg eu în altă parte să mă ocup de fricile mele (la psiholog).
Școala
Un punct spinos a fost și în cadrul evenimentului de sîmbătă și discuția despre școală, sisteme de învățămînt etc. Oana Moraru este de părere că școlile bune sunt acelea care și-au creat “identitatea aceea care te ține cu totul în brațe”, adică “alegerea conștientă, din partea managementului, a unui rol pastoral”. Cu alte cuvinte, e nevoie de un echilibru între profesori – elevi – părinți, toate părțile, dar cel mai mult pare să conteze omul care îi simte pe toți copiii și știe despre toți ce pot.
“Problema reconfigurării sistemului nostru de învățămînt sau a noastră, ca familie, nu e numai ce motode folosim, ci cine este acea persoană care îi ține în brațe pe toți și are imaginea de ansamblu, imaginea macro între catedre”, a afirmat Oana Moraru.
În intervalul 6-12 ani, cînd conteaza enorm să fie văzuți și apreciați, validați, copilul vine și spune că se plictisește la școală, e sentimentul că nimeni nu mă vede, nu mă validează. Este etapa de oglindire în alții, iar ei au nevoie de răspunsuri: la ce sunt eu bun?, cum mă vezi? etc
Iar un bun profesor este acela care gestionează cu echilibru toate conflictele, nu trebuie să ajungă la părinți, pentru că ei pot ajunge chiar la conflicte între ei, pornind de la ale copiilor.
Referitor la profesorii (mulți din sistem, și de la stat, și de la privat) care nu se conectează cu copiii, ci le vorbesc absenți, Oana Moraru ne sfătuiește să le spunem copiilor că “profesorul acela nu se poate conecta, dar are ceva de oferit în drumul tău în viață, nu te mai împiedica de asta, ia ce poți de la el, ajută-l să se conecteze, dar e un om bun și profesional, și valoros”
4 Caracteristici ale adolescenței:
1. Hipersensibilitate emoțională
2. Angajare socială și nevoia de apartenență
3. Nevoia de nou, de neprevăzut, de pericol
4. Chestionare și explorare creativă
Oana Moraru este o persoană extrem de citită, plimbată, știe multe, face multe corelații între lucruri etc., simți că ai ce să afli de la ea în fiecare moment. În plus, este și foarte simpatică, discursul ei este presărat de tot felul de glume care destind atmosfera. O plăcere să te afli în sală la evenimentele ei! Mulțumesc pentru ocazia de a afla aceste lucruri de la Oana, de a-i vedea și auzi pe adolescenți și pe Vistiana Long, de a socializa cu “colegele” de blogging și nu numai.
B24Kids a fost partener media la eveniment.
Școala
Un punct spinos a fost și în cadrul evenimentului de sîmbătă și discuția despre școală, sisteme de învățămînt etc. Oana Moraru este de părere că școlile bune sunt acelea care și-au creat “identitatea aceea care te ține cu totul în brațe”, adică “alegerea conștientă, din partea managementului, a unui rol pastoral”. Cu alte cuvinte, e nevoie de un echilibru între profesori – elevi – părinți, toate părțile, dar cel mai mult pare să conteze omul care îi simte pe toți copiii și știe despre toți ce pot.
“Problema reconfigurării sistemului nostru de învățămînt sau a noastră, ca familie, nu e numai ce motode folosim, ci cine este acea persoană care îi ține în brațe pe toți și are imaginea de ansamblu, imaginea macro între catedre”, a afirmat Oana Moraru.
În intervalul 6-12 ani, cînd conteaza enorm să fie văzuți și apreciați, validați, copilul vine și spune că se plictisește la școală, e sentimentul că nimeni nu mă vede, nu mă validează. Este etapa de oglindire în alții, iar ei au nevoie de răspunsuri: la ce sunt eu bun?, cum mă vezi? etc
Iar un bun profesor este acela care gestionează cu echilibru toate conflictele, nu trebuie să ajungă la părinți, pentru că ei pot ajunge chiar la conflicte între ei, pornind de la ale copiilor.
Referitor la profesorii (mulți din sistem, și de la stat, și de la privat) care nu se conectează cu copiii, ci le vorbesc absenți, Oana Moraru ne sfătuiește să le spunem copiilor că “profesorul acela nu se poate conecta, dar are ceva de oferit în drumul tău în viață, nu te mai împiedica de asta, ia ce poți de la el, ajută-l să se conecteze, dar e un om bun și profesional, și valoros”
4 Caracteristici ale adolescenței:
1. Hipersensibilitate emoțională
2. Angajare socială și nevoia de apartenență
3. Nevoia de nou, de neprevăzut, de pericol
4. Chestionare și explorare creativă
Oana Moraru este o persoană extrem de citită, plimbată, știe multe, face multe corelații între lucruri etc., simți că ai ce să afli de la ea în fiecare moment. În plus, este și foarte simpatică, discursul ei este presărat de tot felul de glume care destind atmosfera. O plăcere să te afli în sală la evenimentele ei! Mulțumesc pentru ocazia de a afla aceste lucruri de la Oana, de a-i vedea și auzi pe adolescenți și pe Vistiana Long, de a socializa cu “colegele” de blogging și nu numai.
B24Kids a fost partener media la eveniment.
